Azi e Buna Vestire și vreau să vă spun că am văzut români mândri că s-au născut români. I-am întâlnit peste graniță. Acum după Dunăre, altădată după ce am trecut peste Prut. Câte lecții am putea învăța de la ei! ( Da, sunt patetică… Așa am ajuns să ne raportăm la fiece patriot. Cum e unul mai emoționat de reverberațiile imului de stat, îl arătătm cu degetul, îl numim patetic și zâmbim superior.
La Budapesta varianta ”românii au talent” e cu dansuri populare, și nimic nu pare mai firesc pentru un popor pe care îmi permit să îl consider nealterat din punct de vedere al patriotismului declarat.)
Am mai văzut români în Ungaria, lângă Pecs, izolați într-un sat românesc, ei înșiși prea puțin conștienți că sunt români.
Revin în țară. Oare e nevoie de milioane de euro, poate fonduri europene, pentru o campanie de presă care să ne amintească ceva firesc gen ”Patriotismul e cool”?! În ciuda departamentelor pentru diaspora și români de pretutindeni, în afara finanțărilor pentru niște evenimente folclorice (nu mai mult de unul pe an), românii de dincolo de granițele României nu prea există. Nu le trimite nimeni abecedare ca să nu își uite limba. Nu își pune nimeni problema că, fără atenție, într-o decadă, identitatea lor va muri.
Opinia generală? Ne uităm la ei cumva cu milă, pentru că româna lor e una așa de arhaică, cum nu a fost nici a bunicilor noștri și pentru că sunt atât de pătimași când vine vorba de românism. Ei, care își încep întâlnirile în picioare, cu mâna la inimă, intonând ”Deșteaptă-te române” și care cred în fiecare cuvânt. Ei, care au nume slave, dar, când îți strâng mâna viguros, îți spun numele lor tradus românește. Și ei sunt ai noștri.
