A mai căzut un monument, de data asta cu toate aprobările în regulă, după ani de zile de plimbat hârtii între instituții ale statului și tribunale. Din Fabrica de Ciorapi au mai rămas în picioare câteva cărămizi, alea pe care „dezvoltatorul” nu are voie să le dărâme.
Sigur, trebuie să construim, să mergem înainte (că înainte era mai bine), să progresăm.
Însă nu ai cum să scapi de nostalgia lucrurilor care au devenit, peste zeci de ani, parte din rutina ta cotidiană, treceai zilnic pe lângă ele, iar acum nu mai sunt. Rațional înțelegi, sentimental – nicio șansă.
Comtim s-a dus rapid, Solventul a murit încet și urât, Guban mai există, dar parcă nu ne mai aparține. Kandia există în continuare, dar sigur nu ne mai aparține. Fabrica de țigări, fabrica de pantofi Modern, fabrica de zahăr, toate au dispărut.
Sigur, avem fabrici și uzine, însă aproape tot ce înseamnă acum mare industrie ține de marile corporații ale lumii. Dar cred că ne-am obișnuit deja: puține lucruri ne mai aparțin cu adevărat.
