Este casa mea preferată din Timișoara. De cum am văzut-o, cu ani în urmă, m-a fascinat, m-a dus cu gândul la istorii vechi, cu miros de pudră trandafirie și sunet de patefon, coridoare misterioase, pereți tapetați cu amintiri. Era mereu încuiată, curtea, pustie, doar prin gard mai puteai vedea construcția elegantă a Casei Muhle. Gardul a devenit impenetrabil, iar apoi, cândva anul trecut, a fost dezvăluită din nou privirii și mi-a sărit inima din loc: cu capul descoperit, îngenuncheată, torturată, batjocorită de cei care pretind că sunt proprietarii ei de drept. Iar un oraș întreg, în frunte cu conducătorii lui, a închis ochii, zi de zi, la crimă. După un val de nemulțumiri și manifestații firave la poarta casei, apele s-au liniștit.
Poarta este din nou încuiată, singurătatea a pus din nou stăpânire pe reședința fostului florar priceput. Însă răul a fost făcut.
Și în acest context aflăm că, de Zilele Timișoarei, primăria vine cu o idee deosebită: să inaugureze un bust al lui Wilhelm Muhle și să-l mai facă și cetățean de onoare al orașului. În anul în care am dovedit că aurul bate memoria, că ignoranța costă și spiritul e gratis, deci putem să-l scuipăm din mers, asta mi se pare cel puțin o sfidare. Să precizez: nu că Muhle nu ar merita onoruri, așa cum merită oricine care-și aduce contribuția la modelarea unei comunități între zidurile unei cetăți străvechi. Dar să o faci peste cadavrul său este grotesc, infam. În circul rânjind a foame de iubire a mulțimii genul acesta de cinstire falsă are sunet de fanfară funerară și stabilește un tipar periculos. Nu suntem în stare să construim, să salvăm, să reparăm, atunci poleim cu fanfaronadă, fără să simțim penibilul. Și chiar nu contează domnia în care acest element din identitatea orașului a fost strivit de complicitatea de neiertat a infractorilor de pe stradă și din birouri. Contează că astăzi e distrusă, iar noi dansăm pe mormântul lui, în rochie roșie.
MIe-mi place de Sabina Mihaica, si in felul cool in care arata, si ptr felul cum scrie, articulat, proeminent. Dar, in cazul articolului de fata cred ca greseste. Conferirea unui titlu de cetatean de onoare si ridicarea unui bust al personajului X care si-a pus amprenta pe istoria acestui oras nu cred ca trebuie condamnata, in masura in care aceeasi diriguitori ai orasului n-au reusit sa opreasca degradarea casei personajului X. Observati, nu scriu Muhle ci X ptr ca nu personajul conteaza ci principiul. Trebuie sa recunoastem ca exista o anumita neputinta de-a dirija alert lucrurile intr-o directie pozitiva. Hatisul legislativ e intr-atit de intortocheat iar judecatorii sint atit de imprevizibili (tare s-ar mai simplifica lucrurile daca deciziile s-ar lua pe spetze cu precedent), incit acest status-quo pagubos in privinta casei Muhle nici nu-i poate incrimina pe actualii executivi din administratia orasului sau a judetului.
Prefer un bust care sa aminteasca de Muhle decat o casa cu o arhitectura bine conservata in care, peste spiritul florarului, traiesc niste interlopi. Is