Am devenit eroi de penumbră. Dacă acționăm într-un context cel puțin cenușiu, dacă găsim măcar un deget după care să ne ferim de lumina zilei, devenim viteji, capabili să spunem răspicat, cu subiect și predicat ce nu ne convine sau ce ne convine să criticăm și putem să afirmăm răspicat ”politicieni de rahat care nu țin cont de nimic”. Cutare e prost, cutare e hoț, cutărică bandit și nu merită demnitate publică.
Asta după ce noi i-am ales și, măcar din acest motiv, ar trebui să le spunem răspicat ce devieri au de la ceea ce au promis.
Dar, nu. Preferăm să-i bârfim pe la colțuri, șoptit, conspirativ. Numai în cazul în care colțul e întunecos.
Dacă nu, nu. Tot așa, pe dedesupt, avem pretenția ca ceilalți nu numai să fie solidari cu ceea ce bârfim, dar să și actioneze deschis și uniți. Dacă iese, spre final, scoatem capul și strigăm din rărunchi.
Daca nu, nu. Până să se întâmple asemenea minune, suntem în stare să înghițim nedreptăți succesive, cu zâmbetul pe buze, pentru un loc de muncă, pentru vreun avantaj meschin, pentru câteva fărâmițe cazute de pe masa bogaților. ”Nu aș vrea să-mi complic existența, am un copil de crescut” – e explicația cea mai simplă, soră cu ”merge și așa, dacă nu se revoltă alții eu de ce aș face-o” și începe cercul vicios. Când lângă tine se întâmplă o tâlhărie întorci capul și te faci că nu auzi țipetele victimei. E similar cu inerția față de autoritățile care ”cu autoritate” se șterg la fund de tine, îți aruncă o linguriță de fărâmituri ( atent măsurată) culese de la chiolhandul dat pe bani publici.
– Propuneri ??