De ce este un teatru mai ieftin decât o piaţă?

În timp ce poporul stă cu ochii aţintiţi în televizor să mai vadă câte o pâlpâire a flăcării violet sau să încerce senzaţia ultimei liniuţe trasă pe gură de Mutu, în spatele scenei se lucrează serios. Că doar în vremuri de balamuc se fac foarte repede banii cei mai mulţi. Cu zidul politic în spate, zeii zilei atacă tot cu un tupeu fără limite. Sfidarea şi aroganţa a ajuns până acolo încât nici nu se mai chinuie să aşteapte sfârşitul licitaţiei şi termină lucrarea cu câteva luni înainte. Cazul licitaţiei minune pentru piaţa de la Lovrin este cel mai elocvent exemplu al miserupismului faţă de lege.

Ce demonstraţie de forţă mai mare poţi să faci decât să dovedeşti tuturor că până şi sistemul electronic de licitaţii îţi ascultă dorinţele în privinţa câştigătorului, ca un pudel cuminte, şi nimeni nu-şi permite să te întrebe de sănătate? În timp ce se plâng de faptul că nu au informaţii ca să dovedească mafia gulerelor albe care fură din pix cât o sută de tâlhari, oamenii legii devin brusc orbi, surzi şi muţi la penalele cu miros de partid. Aşa se întâmplă şi în cazul Lovrin şi în majoritatea celorlalte. Doar din când în când mai pică-n cătuşe câte unul pentru puterea exemplului.  Un strat de asfalt,  o cutie de metal de câteva zeci de metri pătraţi, un gard şi câteva mese pentru pieţari au costat vreo 700.000 de euro. Cu numai 600.000 de euro, cei de la Teatru Naţional din Timişoara au ridicat o sală de spectacole.  De ce a costat mai mult piaţa?  O explicaţie – omului care se duce la teatru nu-i poţi cumpăra votul cu o pungă de zahăr sau un litru de ulei.