Exact ca-n orice breaslă, şi-n aceea a muzicienilor (ce include cu sau fără voia unora instrumentişti, muzicanţi, cover-işti, vedete în curs de devenire şi câte şi mai câte) din oraşul nostru există o sumedenie de „găşti“. Cu antipatiile şi simpatiile de rigoare. „Cercurile“ astea au o activitate cât se poate de precisă şi inventariază posibilele locuri de cântat din Timişoara. Activitatea se lasă uneori cu scântei, căci muzicienii au nevoie să-şi plătească facturile, iar locurile unde se cântă sunt cam aceleaşi. Şi-atunci, se inventează poveşti de denigrare a concurenţei şi alte istorioare hazlii.
Aceste mici înţepături între reprezentanţii breslei sunt cât se poate de savuroase. Şi de-nţeles, la urma urmei, căci dincolo de bani se adaugă şi orgoliul. O chestie în care marea majoritate a artiştilor excelează. Dincolo de orgolii şi războaiele dintre muzicienii timişoreni, avem un obicei „genial“ încetăţenit pe la noi. O bună parte a muzicienilor din Timişoara (şi nu numai) este cât se poate de apolitică. Asta dacă e să te iei după declaraţiile lor publice, căci după două, trei beri consumate împreună te dumireşti că totul e „de faţadă“.
Oficial, aceştia evită să susţină făţiş vreo formaţiune politică din raţiuni oarecum lesne de înţeles. De exemplu, atunci când e campanie electrorală, e bine să fii în cărţi pentru toată lumea, căci onorariul încasat e acelaşi din orice parte a eşichierului politic.
La urma urmei, e o chestie care poate fi înţeleasă până la un anumit punct. Deci, ca muzician, ca să trăieşti, ai nevoie de cântări. Iar ca să cânţi mult şi să fii invitat la diverse sindrofii gen Zilele Cartierului sau Festivalul Vinului, trebuie să fii prieten cu toată lumea. Nu numai în campanie electrorală e valabil acest silenzio stampa.
Muzicieni respectabili ai oraşului care se consideră repere morale evită cu bună ştiinţă să se pronunţe în chestiuni care ar putea supăra pe cineva din rândul cetăţenilor care sunt incluşi în oala „oficialităţi“. Fiindcă şi ei la rândul lor au semnat contracte dubioase, în care au primit în mână jumătate din suma înscrisă pe fiţuică, restul ajungând acolo unde trebuie. Fiindcă şi ei au concerte „neanunţate“ pentru a nu plăti dările către stat. Lista motivelor e cât se poate de lungă.
Ghidul micilor compromisuri pentru un trai decent ca muzician în Timişoara mai are un punct nevralgic. Există aici nişte trupe în care activează aceeaşi muzicieni. Nu deodată, ci mai cu schimbul. Nu de puţine ori, chitaristul Y face parte din trei sau patru band-uri, astfel încât ţi-e şi greu să-l mai identifici în vreun „team“. Circula mai demult un banc pe această temă. Cică, dacă deschideai uşa unei săli de repetiţii din Timişoara şi nu-l vedeai la chitară pe muzicianul X, înseamnă că ai greşit oraşul. Până când muzicienii respectivi vor avea curajul de a-şi asuma păreri ferme vizavi de „oficialităţi“, cu părere de rău îi anunţ că sunt doar o sumă a compromisurilor. Mai mici sau mai mari, în funcţie de cum bate vântul…
Excelent, felicitari pentru articol!
Foarte tare! .. si nu in ultimul rand, prea ADEVARAT! ..s-apoi cum e in Timisoara, e in toata tzara! Felicitari!
Sincer nu inteleg pentru ce-ai scris articolul asta… Defapt poate ca ar trebui sa ne uitam la _de ce nu ies muzicienii din sistemul asta de cacat_ pe care-l descrii tu. Si raspunsul e simplu: pentru ca nu exista oportunitati serioase pentru cei care muncesc serios, si pentru ca oamenii care au putere de decizie (organizatori/promotori) se comporta exact ca tine: se caca pe ei de muzicieni. Banu’ sa vina! Exact din motivul asta scriu si eu sub anonimat.
Interesul localnicilor pentru muzica nu acopera oferta muzicienilor locali…
In al doiela rand, in foarte putine tari o gramada de muzicieni traiesc din muzica intr-o localitate cu 200 000 – 300 000 de locuitori. Ganditi-va ca jazzmanii si bluesmanii din SUA nu pot trai din muzica decat daca sunt vedete – si atunci numai daca apuca sa cante in Europa, udne onorariile sunt mai mari decat in SUA….
Si pentru ca vorbim de trait din muzica si de compromisuri, sa ne aduce aminte ca Nicu Covaci este la varsta pensiei – si nu are dreptul la pensie nici in Romania (unde nu prea a avut slujba, din cate stiu eu), nici in Germania – si nici nu se poate baza pe 4-5 concerte pe an cu onorariul de la Timisoara din decembrie …
Pe scurt, sunt de acord cu Zoli 🙂