A venit în România în 1996 pentru a antrena la Cluj fără să ştie o boabă româneşte. Cu trecerea anilor, a trecut pe la Politehnica Iasi, West Petrom Arad şi Asesoft Ploieşti, iar în 2006 a sosit la Timişoara unde a stat aproape cinci sezoane. Aici, bilanţul a fost două finale de campionat, finala Ligii Europei Centrale, Cupa României în 2010 şi încă o finala de Cupă. Petricevc a devenit şi cel mai longeviv tehnician străin din campionatul românesc de baschet. Primavara lui 2011 i-a adus despărțirea de BC Timişora, dar într-un fel, Dragan Petricevic nu a plecat niciodată de la Timişoara, oraş pe care îl considera „acasă”. Antrenorul născut la Sarajevo a mers la Etoile du Sahel, cu care a cucerit campionatul, dar şi Liga Campionilor Africii. În toamnă, a venit la CSU Sibiu, dar lucrurile nu au mers bine şi s-a întors în Tunisia, la Club Africain. Acum este aproape de un contract cu MIA Academy Tbilisi, în Georgia. Petricevic a povestit, într-o română perfectă cu accent slav ce-i trădează originea bosniacă, într-un interviu acordat PRESSALERT.ro, despre Timişoara, Tunisia, baschetul sârbesc, BC Timişoara şi Timba, dar şi despre alte sporturi de suflet.
Reporter: V-aţi reîntors în România după un nou sezon în Tunisia. Cum e revenirea la Timişoara?
Dragan Petricevic: Ca întotdeauna. Timişoara nu e un oraş în care vii, ci un oraş în care te întorci. Noţiunea de Timişoara nu ţine de faptul că vii aici, ci că te întorci. Mie îmi e dor de Timişoara şi când plec pentru o săptămână, şi când plec pentru şase luni, dar când stau mai mult timp departe, îmi e şi mai dor. Acum am 44 de ani şi cred că în stilul acesta, de a antrena în diverse ţări, mă gândesc să o mai duc vreo 10 ani, pentru ca apoi să mă reîntorc definitiv la Timişoara.
R: Aţi declarat că după încheierea contractului cu Club Africain nu veţi mai antrena în Tunisia. Per ansamblu, cum a fost experienţa de antrenorat în Africa, la Etoile du Sahel şi Club Africain?
D.P: Să fiu cinstit, Tunisia baschetbalistică nu este un pas înainte în cariera unui antrenor, dar nu este nici un pas înapoi. Tunisia este o ţară dezvoltată din punct de vedere sportiv, au fost prezenţi cu baschetul, handbalul şi voleiul la ultima ediţie a Jocurilor Olimpice. Faptul că am devenit campionul unui continent înseamnă mult pentru mine, pentru CV-ul meu de antrenor. Am fost invitat să fiu lector la trei seminarii despre baschet şi am primit o diplomă pentru contribuţia la dezvoltarea baschetului tunisian. Am considerat însă că nu e bine să mă îndepărtez prea mult de baschetul european, la vârsta mea nu e foarte indicat. Din absolut toate punctele de vedere însă a fost o experienţă bună, să cunoşti cultura unei naţiuni pe care alţii plătesc să o vadă. Este o experienţă ce nu poate fi contabilizată în bani. Faţă de Etoile du Sahel, Club Africain a fost altceva, o altă experienţă. Era încercarea de a merge la o echipă formată de altcineva, unde se doreau trofee, o echipă care s-a trezit cu un buget de şase ori mai mare dintr-odată. Am ajuns cu ei până în semifinală contra celor de la Etoile, pe care am pierdut-o din două motive. Un jucător american a plecat în SUA din cauză că impresarul lui s-a certat cu clubul, iar cel mai bun jucător tunisian s-a îmbolnăvit şi nu a putut juca în semifinală.
R: Şi Tunisia a fost măcinată de conflicte interne. Aţi simţit asemănări cu perioada războiului din fosta Yugoslavie?
D.P.: A fost cu totul altceva. Războiul din Yugoslavia a fost un război între state alimentat religios. În Tunisia există o singură religie, singurele diferenţe sunt între practicanţii totalitari şi cei moderaţi ai islamului. Nu este o ţară care să reprezinte o siguranţă de 100%, dar nici pe atât de periculoasă pe cât cred oamenii.
Să fiu sincer, cred că mai mulţi oameni mor în unele cartiere din SUA.
R: Ajungem şi la campionatul românesc. Se spune că baschetul românesc creşte an de an, se echilibrează tot mai mult, iar pe de altă parte, jucătorii români joacă din ce în ce mai puţin. Așa să fie?
D.P.: Campionatul se echilibrează pe an ce trece. Dacă acum 10 ani campionatul se echilibra în jos, acum sunt zece echipe care care se pot învinge oricând una pe cealaltă, indiferent unde joacă meciul. Campionatul devine mai puternic, deşi în unele locuri baschetul a scăzut, nu aş vrea să detaliez. Fondul de jucători români este în scădere, dar sunt convins că tinerii ce vin din spate vor avea mereu loc. Antrenorii de juniori spun că ei pregătesc tineri, dar aceştia nu priesc minute de joc la echipele mari. Adevărul e undeva la mijloc. Cu siguranţă, nu poţi face o echipă doar din tineri, pentru că sigur retrogradează. Jucătorii experimentaţi, de valoare, nu se retrag pe atât de repede pe cât sunt bugetele echipelor. În continuare va exista un număr de jucători români buni, dar dintre toţi aceştia, doar unul poate câştiga de unul singur un meci, şi acela este Cătălin Burlacu.
R: BC Timişoara trece acum prin mari schimbări. Au adus un nou antrenor şi trei jucători până acum, Vladimir Panic, Anthony Lee Ingram şi Vaidotas Volkus. Sunt “achiziții” bune?
D.P.: Singurul pe care îl cunosc este Vladimir Panic. Este un jucător foarte bun, care a evoluat mult mai bine la echipele din spaţiul fostei Yugoslavii decât a făcut-o acum în ultimul an la Balkan, în
Bulgaria. Acest lucru poate fi foarte bine pentru BC Timişoara pentru că e posibil ca el să fi avut nevoie de o perioadă de adaptare după ce a plecat din spaţiul ex-yugoslav şi probabil acea perioada s-a scurs deja. Ştiu că ei l-au dorit şi acum un an şi de aceea poate e mai bine că va veni acum.
R: Timişoara are acum două echipe în prima ligă de baschet. Sunteţi apropiat şi de Timba. Au rezistat în Liga naţională. Cum îi vedeţi ca şi club şi perspective?
D.P.: Ar fi mult mai bine dacă Timba şi BC Timişoara ar urmări un interes comun. Timba şi-a demonstrat calităţile manageriale. S-au achitat foarte bine de management şi de promovarea baschetului. Ca echipa din Timişoara, pentru mine cea mai mare e RCM, dar cu siguranţă Timba e revelaţia, nu atât pe plan sportiv, cât de imagine. Ce va fi în viitor, depinde doar de ei. Pretenţiile ar fi bine să fie moderate, pentru că sunt definite în primul rând de aşteptări. Singurul lucru de care mă tem e să nu avem două echipe care să se lupte pentru locurile șapte şi opt. Pentru mine, Timişoara trebuie să reprezinte un vârf, nu să se mulţumească cu mediocritatea.
R: Sunteţi şi iubitor de fotbal, mergeţi la meciurile celor de la ASU Poli şi sunteţi membru la Ripensia Timişoara. Cum vă raportaţi la cele două echipe?
D.P.: Eu sunt un primul rând un suporter al lui Poli, acea Poli care a jucat duminică la Nădrag. La Ripensia, am primit invitaţia de a mă alătura de la Radu Ienovan şi de la toţi colegii lui. Nu consider că Ripensia e un atac la ideea de Poli, ci o echipă care poate spori concurenţa sportivă. Aş veni şi alături de alte echipe timişorene dacă aş fi invitat, dar nu pot să mă autoinvit.
R: Este bine cunoscută prietenia cu Dan Dinu, finanţatorul de la RCM Timişoara. Cât urmăriţi rugby-ul românesc şi pe RCM?
D.P.: Cât am timp. În ultimul timp am văzut mai puţin rugby la televizor deoarece în Tunisia nu prindeam posturile ce transmiteau meciurile, dar urmăresc ştirile pe internet. Sun convins că RCM va câştiga şi în acest sezon trofee, deoarece au cea mai bună organizare dintre toate echipele timişorene. Nu am văzut la niciun club să se ştie atât de clar ce se vrea ca la echipa de rugby. Cu siguranţă nu şi-au atins încă apogeul, pentru că încă mai au multe proiecte.
R: Aţi urmărit pe viu finala campionatului din Serbia, între Partizan Belgrad şi Steaua Roşie, câştigată de primii cu 3-1. Cum a fost?
D.P.: Cei de la Partizan au câştigat titlul mai uşor decât m-am aşteptat. Eu ca antrenor ţin cu echipele pe care le antrenez, dar simpatizez puţin mai mult cu Partizan pentru faptul că ei reprezintă baschetul sârbesc în Euroligă de ani buni. Steaua Roşie e un club mai nou din punctul ăsta de vedere, ei încearcă, dar au fost acolo nişte scandaluri. Atmosfera a fost ca de obicei fantastică, doar în Grecia, Turcia şi ţările arabe mai e o atmosfera ca în Serbia la baschet.
