Pe lângă talent, ai nevoie şi de o „uzină“ pentru a reuşi

Oricine ştie că industria muzicală mondială trece printr-o perioadă de schimbări majore. Datorită faptului că în ţărişoara noastră nu am avut nicodată o industrie muzicală sănătoasă, peisajul din acest domeniu e unul cât se poate de nebulos.

Din aceste cauze, mulţi dintre cei care sunt sau se consideră artişti, sunt într-o ceaţă totală. Dorind să dea o exlicaţie plauzibilă stării de fapt, unii dau vina pe public. Pe care îl consideră îndobitocit de mass media. Alţii dau vina pe faptul că nu există manageri, organizatori serioşi de evenimente, ingineri de sunet. Alţii blamează faptul că mulţi dintre muzicieni nu sunt profesionişti de la A la Z. Lista poate continua la nesfârşit. Ideea este că, dincolo de pesimişti şi „plângăreţi“, unii oameni încearcă cu tot dinadinsul să ofere lucruri frumoase. Se feresc de explicaţii. Se târăsc. Au un plan. Care poate le iese, poate nu. Ideea e că încearcă.

Unul dintre aceştia e pianistul Teo Milea. Pe care am avut ocazia să-l cunosc încă de pe vremea când se chinuia să cânte partituri din compozitori celebri într-un lounge-bar de fiţe din oraş. Da, câştiga bănuţi din cover-uri. Cântate şi cu alţi muzicieni locali, în diverse formule. Acum doi ani, în momentul în care s-a „retras“ din combinaţiile astea şi s-a hotărât să pornească pe cont propriu, mulţi l-au privit mega-ciudat. Ba mai mult, unii au decretat că e nebun. În cei doi ani scurşi, Teo Milea a muncit pe brânci şi a venit în faţa publicului cu un produs propriu.

A fost invitat să cânte la Bruxelles, Dortmund, Nurnberg şi-n alte locuri, iar în data de 5 martie „atacă“ Filarmonica.

Mulţi colegi de breaslă s-au mirat profund de această ascensiune. Sau au pus chestia asta pe seama unor pile. Explicaţia asta nu stă-n picioare. Teo a reuşit să iasă din „filmul“ ăsta local. Din gândirea asta care ne trage-n jos. A înţeles că, pentru a fi apreciat acasă, trebuie să ai „recomandări“ din străinătate. Pe care le câştigi doar atunci când reuşeşti să îi impresionezi pe străini cu ceva. A înţeles că pentru a fi cunoscut, e nevoie să vii cu un produs. A pornit o „uzină“ (dacă vreţi). Un business construit pe principii sănătoase, care poate sau nu să aibe succes. Din păcate, mulţi artişti timişoreni n-au înţeles asta. Desigur, e adevărat că lumea nu vine la concerte. Sau că nu se mai cumpără albume. Lamentările astea pot continua cu multe alte chestii perfect adevărate. Ideea e că trăim în vremuri în care nu mai e atât de uşor să devii cunoscut. Pe lângă talent, ai nevoie şi de o „uzină“ pentru a reuşi. Sună prost, dar e tristul adevăr.

E greu să te lupţi cu obstacole şi prejudecăţi, dar unii reuşesc. După cum a spus-o şi Winston Churchill, „numai târându-te te poţi ridica“. Iar în acel moment , când te-ai ridicat, poţi face abstracţie de faptul că trăieşti într-un oraş unde Radio Zu scoate 30.000 de oameni în stradă la un concert cu floarea cea vestită a muzicii româneşti de doi bani. Carevasăzică, dragi artişti, nu uitaţi de uzina care produce lucruri frumoase prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe. Produsul final e cel ce contează.