Sunt unul dintre românii născuți în afara granițelor României. Cel puțin, ale României așa cum este ea astăzi. Am trecut vama fără prea mari emoții pentru că nu am considerat vreodată țara asta ca pe un pământ pierdut și regăsit – este pur și simplu aici, de veacuri. Noi suntem cei care alegem sau nu să ne vedem dezbinați, despărțiți, cu pașapoarte străine.
La mai bine de 90 de ani de la unirea Basarabiei cu România, înainte de “afacerea rusească” din ’40, problema noii uniri e pusă din nou pe masa la care stau mai mulți vecini. Situația pare complicată, dar de fapt e simplă la “bună ziua”: nimeni nu e pregătit în acest moment pentru asta. Nici România, nici Republica Moldova, nici UE. Doar Rusia știe sigur ce va face: se va opune, nu degeaba își antrenează Transnistria de atâția ani.
Un lucru e sigur însă.
Această unire nu mai este astăzi strigată cu poate prea mult patos, ca în anii 90. Pe atunci, cei care o susțineau credeau sincer ca acest lucru se va întâmpla. Peste acel entuziasm au trecut anii guvernării pesedisto-năstăsieni și cei ai lui Voronin care, împreună, au înghețat orice discuție se dezghețase după destrămarea comunismului.
Ce am învățat din acea perioadă? Că, după zeci de ani de despărțire, până și frații se uită chiorâș unul la altul și că, înainte să se mute împreună, e bine să facă mai întâi o ciorbă în doi. Gospodărește. Cred într-o unire viitoare. E foarte posibil însă ca aceasta să nu fie un act, ci mai degrabă un proces de durată, ca o vindecare treptată a unei răni. Nu cred în unirea nostalgicilor Podului de flori. Această acțiune, care va schimba viața atâtor oameni, trebuie făcută conștient, cu picioarele pe pământ, nu pe apă. Mai cred, de asemenea, că apartenența la o națiune nu trebuie să-ți fie ștampilată-n pașaport, nu poți deveni, cu acte, parte a unui spirit. Ce e patria dacă nu o țară mare, mare pe care ai cuprins-o cu toată inima ta?
