Salut, Oscar!

Cred că fac parte din acea categorie puțin numeroasă de ziariști timișoreni din generația mea care nu ți-a trecut prin mână.

Nu ne cunoșteam, dar ne „știam”, ne salutam pe stradă sau la evenimentele la care ne întâlneam, iar pentru mine era o mândrie faptul că Oscar știa că eu lucrez în presă. (Am vrut să scriu „știa că sunt jurnalist”, dar ăsta e un lucru de care m-am îndoit întotdeauna. Faptul că aș fi jurnalist, adică).

Era o mândrie pentru că, deși nu ne știam foarte bine, eu îl cunoșteam pe Oscar din primele luni de după Revoluție, când tata venea periodic acasă cu câte un braț de ziare.

Doamne, câte erau, și asta doar în Timișoara. De acolo te știu, din teancul ăla de ziare, unde unele apăreau, altele dispăreau, dar al tău rămânea mereu pe baricade.

Orașul ăsta îți duce lipsa. Erai altfel, erai din alt film, veneai din presa altor vremuri, una aproape complet străină celor ceva mai tineri, chiar și mie. Însă era bine că erai așa, că aveai principiile tale, îți susțineai ideile până-n pânzele albe, cu o pasiune atât de rară în zilele noastre. Ca oricare dintre noi, ai avut defectele tale, însă nu ele te-au definit, ci nebunia ta frumoasă, aia care te-a ajutat să ții în viață ziarul chiar și prin cele mai grele perioade.

A trecut un an de când ai plecat, iar orașul ăsta îți simte lipsa. Chiar și cei care nu știu cine ai fost sau că nu mai ești îți simt lipsa, fără să știe, le lipsește ceva fără să-și dea seama despre ce e vorba. Pentru că orașul ăsta are nevoie de oameni așa cum ai fost tu.

Salut, Oscar, oriunde te-ai afla!