În România prostia nu e o boală, ci mai degrabă o binecuvântare. A devenit o modă, o obligaţie şi o condiţie sine qua non pentru ceea ce televiziunile, ziarele şi societatea ne învaţă încă de mici că înseamnă o viaţă bună. Sunteţi inteligenţi, v-aţi simţit măcar o dată frustrați că aţi fost întrecut de un prost şi vă întrebaţi de ce? Nimic mai simplu. Prostul nu are nimic de pierdut. El nu are ani de efort şi o imagine de sine pe care trebuie să o menţină undeva. De aici, rezultă rapid cheia celor mai multe succese. Să încerci fără teama că dacă eşuezi ai ceva de pierdut. Când vine vorba de proşti, prezenţa lor e la fel de certă cum e cea a aerului. Să trecem totuşi în revistă cele mai comune tipuri de proşti, un fel de top cinci fără o ordine a gravităţii, pentru că trebuie spus, împotriva prostiei nu puteţi face nimic.
Singurul lucru asupra căruia aveţi control este felul în care reacţionaţi la ea. Avem aşadar prostul umil, linguşitor, tupeist, ambiţios şi, nu în ultimul rând, prostul îngâmfat.
Prostul umil, adică genul de coleg de muncă prostuţ, dar care tace.
Nu munceşte pe cât tace, dar liniştea pentru urechile unui şef sună mai bine chiar decât sunetul banilor. Prostul linguşitor, colegul sau prietenul incapabil care te laudă şi te pupă în…, mă scuzaţi, ca să îl ajuţi. Ştie că un compliment e de ajuns să îi aducă ce vrea şi de obicei are dreptate. Pentru că, să nu uităm, oamenii deştepţi sunt cei mai nesiguri pe ei. Prostul tupeist, genul care se crede singur pe lume. Bagă manele la maxim, urlă, parchează pe linii de tramvai sau genul de femeie care te ameninţă că te bate dacă bărbatul ei s-a uitat la tine. Dominat de neputinţă, dar incapabil să priceapă, foloseşte violenţa şi sfidarea ca să îşi facă aparent voia. Prostul ambiţios e genul muncitoarei lunguşitoare, a politicianului micuţ care pupă şefii în dos ştiind că gura închisă te duce pe culmi înainte. Cu combinaţia de slugărnicie şi tăcere, ajunge de obicei unde vrea şi de acolo promovează tot oameni ca el, fiind alergic la inteligenţă. Ultimul şi cel mai periculos, prostul îngâmfat, din păcate oamenii care ne conduc vieţile. Politician, şef, femei sexy, orice om pe care îl putem numi după standardele societăţii realizat. Plini de frustrări, simt nevoia să se laude mereu, să umilească şi suferă de sindromul „Tu ştii cine sunt eu?” Deposedaţi de funcţii sau de aspectul fizic,
nu mai ştiu nici ei cine sunt.
Exista mai multe tipuri de prosti. La urma urmei, e vorba de o combinatie intre temperament, coeficient de inteligenta, educatie si sanatate emotionala.
Superb!
Foarte bine punctat!
Insa cum scapam de ei si cum argumentam intr-o discutie cu un specimen din categoriile descrise?
Felicitări pentru editorial și pentru spiritul de observație! O singură mențiune aș avea: în cazul oamenilor inteligenți frustrarea nu-și găsește sensul în nici un fel de situație, nici măcar atunci când se întâmplă să se intersecteze tangent cu un „prost”, chiar dacă acesta din urmă consideră că se află pe o scară ierarhică superioară.
Cumplit :)))) Prostul ambiţios e genul muncitoarei lunguşitoare…. Deposedaţi de funcţii sau de aspectul fizic…. Cum ii deposedezi de aspectul fizic. Profund. Chiar prodos.