Obiceiurile românilor bănățeni de acum 250 de ani, descrise de un străin:...

Obiceiurile românilor bănățeni de acum 250 de ani, descrise de un străin: „Sunt singurul neam din Banat care se pricepe la orice fel de muncă”

10
DISTRIBUIȚI

Învăţatul italian, profesor la universitatea din Milano şi savant pasionat de necunoscut, de nou, a venit în Banat în calitate de consilier al guvernatorului între anii 1774 și 1777. El relatează că atâta timp erau însărcinate, puţine zile înainte şi după naştere, româncele din Banat îşi vedeau de îndeletnicirile obişnuite. Ele nasc uşor – spune Griselini – fără moaşă, ajutate de mame sau soacre care îndeplineau rolul acestora, şi după doar trei sau patru zile îşi reiau treburile casnice. Nou-născuţii erau scăldaţi imediat, iar când creşteau erau scăldaţi de mai multe ori pe zi, căci nu se foloseau scutece. Leagănul era făcut dintr-o bucată de pânză groasă prinsă într-un cadru de la colţurile căruia pornea câte o sfoară. Acestea se uneau şi se atârnau de un cui bătut în tavan, iar copiii erau legănaţi până adormeau. În timpul zilei copiii erau puşi într-o albie din lemn de tei, pe o pernă, sau într-o traistă de lână, legată de spate.

Micuţii erau ţinuţi dezbrăcaţi până când începeau să umble, la mai puţin de un an, astfel încât erau căliţi împotriva arşiţei şi frigului şi se îmbolnăveau arareori. Când ajungeau mai măricei erau îmbrăcaţi doar cu o cămaşă de pânză groasă, pe care o purtau până se murdărea şi se rupea. Griselini mai spune că, în timpul regimului turcesc, tinerii umblau în cămaşă până când se căsătoreau, căci băieţii, din momentul în care purtau pantaloni, trebuiau să plătească un impozit, obicei practicat mai ales în zona care se învecina cu Dunărea. Copiii erau vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt, foarte răspândit în acea vreme, dar atunci când boala se declanşa, ea trecea fără nici un remediu, nefiind niciodată mortală.

Căsătoria

După tradiţie – relatează Griselini – românii se căsătoreau foarte tineri, fetele fiind cerute în căsătorie încă de la vârsta de 12 ani. În cazul în care părinţii fetei nu erau de acord, aceasta era răpită şi urmau tratative cu părinţii acesteia. În caz de eşec, tinerii se aşezau într-un sat îndepărtat, pentru a scăpa de răzbunarea părinţilor. Atunci când căsătoria se făcea de bunăvoie, mirele, împreună cu naşul, rudele şi prietenii se înfăţişau la casa miresei, care ieşea din casă cu faţa acoperită, condusă de naş şi de prietenele din copilărie şi îşi lua rămas bun de la părinţi şi rude.

gavojdia_port_popular_romanesc_2Urma cununia la biserică, unde mirii, îngenuncheaţi în faţa altarului, ţineau în mână câte o lumânare aprinsă. Mirele îi dădea miresei inelul de cununie iar preotul aşeza pe capul lor cununiţe din ierburi şi flori frumos mirositoare. Părinţii aruncau în biserică creiţari sau monede mici de argint, iar cei mai săraci, nuci şi frunze uscate.

Tinerii se îndreptau apoi spre casa mirelui, unde avea loc ospăţul, la care însă mireasa nu lua parte. După plecarea oaspeţilor, tânăra nevastă afla de la bărbatul ei obligaţiile care o aşteaptau: supunerea faţă de soţ, grija gospodăriei şi a copiilor. Un ospăţ mai restrîns, la care lua parte şi mireasa, avea loc a doua zi, şi tot atunci ea primea şi zestrea: cămăşi, animale, vase de bucătărie, unelte de tors şi de ţesut.


După cununie, româncele nu stăteau niciodată la masă cu bărbaţii lor, ci mâncau după ce aceştia au terminat de mâncat, aproape întotdeauna stând în picioare şi ocupându-se în acelaşi timp cu vreun lucru casnic. Până târziu s-a păstrat obiceiul de a se hotărî căsătoria de către părinţi, ţinându-se seama, în bună măsură, de starea materială a familiilor. Peţitul se făcea tot la o vârstă tânără, în jur de 16-17 ani, iar după ce se cădea la înţelegere şi se stabilea zestrea, junele dădea fetei o sumă numită „căpară” şi se stabilea ziua nunţii.

Pricepuţi la orice fel de muncă

Despre români, Griselini spune că „sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă”: creşterea vitelor, aratul, cărăuşia, săparea canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăieşti. Pentru culturi nu foloseau nici un fel de îngrăşământ, mulţumindu-se doar cu pământul roditor de la natură iar în privinţa pomilor fructiferi, o atenţie deosebită se acorda prunului, din care se făcea ţuica. În afară de cereale se mai cultiva cânepa, din care femeile făceau apoi pânză, lâna era şi ea folosită pentru diferite ţesături, vopsite cu culori naturale, obţinute din plante, iar broderiile din fir de bumbac şi mătase ori dantelele cu care erau împodobite hainele de sărbătoare erau lucrate tot în casă.

Principala ocupaţie a rămas agricultura, dar şi creşterea vitelor, până când acestea deveneau suficient de mari pentruvite in banat cca 1930 a fi întrebuinţate la plug, căruţe şi la alte munci. Până în secolul trecut, când portul popular a început să fie înlocuit cu cel „domnesc” sau „nemţesc”, industria casnică ocupa timpul femeilor în lunile de iarnă. La câmp, hrana de bază a ţăranilor era brânza, slănina şi şunca, iar mâncarea de seară era una caldă, cu zemuri, carne şi plăcinte.

Cetele de „tâlhari îndrăzneţi”

Griselini vorbeşte şi de „tâlharii îndrăzneţi” retraşi în regiunile muntoase care despărţeau la vremea respectivă Banatul de districtele Mehadia şi Caransebeş şi de unde organizau incursiuni de pradă în comunele din zonă. Deşi existau posturi de siguranţă, străzile erau foarte nesigure, mai ales dacă tufele erau acoperite de frunziş, căci aici se ascundeau şi atacau călătorii. Adunaţi în cete mai mari, coborau până în comune, de unde furau bani şi alimente, prădau casele şi le dădeau foc.

Fiecare bandă de hoţi avea un conducător de care ascultau toţi ceilalţi. Erau înarmaţi cu săbii, carabine, pistoale şi cuţite turceşti, de multe ori cu ciocane, şi nu se sfiau să ucidă. În zonele de câmpie, siguranţa era mai mare, aici fiind mai frecvent furtul de animale. Administraţia austriacă a luat măsuri aspre împotriva acestora: furtul unui animal a cărui valoare depăşea cinci florini se pedepsea cu moartea, iar pentru furturi mai mici pedeapsa era de cel puţin trei ani de muncă silnică în fortul din Timişoara.

Datini religioase şi populare

Popor creştin de rit ortodox, românii erau legaţi din cele mai vechi timpuri de datinile lor religioase, cele mai mari sărbători fiind, conform lui Griselini, Bunavestire, Naşterea şi Învierea Domnului şi Ziua Morţilor, celebrată în a doua zi de Paşti. În zilele respective ei obişnuiau să danseze în curtea bisericii şi să mănânce împreună bucatele aduse de acasă.

Datinile populare s-au păstrat până târziu, în anii interbelici, când duminica şi în zilele de sărbătoare, ţăranii români se adunau în curtea bisericii sau în faţa primăriei, iar iarna la casa naţională, unde petreceau cu muzică şi jocuri populare. Corurile şi fanfara au contribuit mult la păstrarea limbii şi a datinilor populare locale, Banatul remarcându-se prin scrierile dialectale derivate din graiul popular. Casa naţională a jucat, de asemenea, un important rol cultural, în cadrul acesteia fiind organizate, pe lângă muzică şi dansuri, cercuri de citire sau reprezentaţii teatrale.

10 COMENTARII

  1. Adevarat ceea ce ati scris!Am citit aceasta carte.Se gaseste si la biblioteca din Satchinez.In aceasta comuna datinile s-au pastrat nealterate inclusiv in anii ’60.Bunicii mei jucau in piese de teatru, care aveau loc la caminul cultural, alaturi de alti locuitori;exista cor, formatie de muzica populara cu instrumentisti din Satchinez, oameni de vaza ai comunei.D-l prof.Silvestru Stevin a scris in cartea sa „Descult prin propriul destin” despre aceste datini din Satchinez, pana la deportarea familiei sale in Baragan, in 17 iunie 1951.

  2. Vanturarea aceste lozinci:„Sunt singurul neam din Banat care se pricepe la orice fel de muncă”,este un fals.Locuitorii acestei tari,din toate zonele,sunt aproape la fel.Peste tot femeile nasteau singure.Peste tot copii umblau descult si dezbracati si erau caliti.Peste tot oamenii se pricepeau sa creasca animale,sa cultive pamanturile,sa construiasca case si Biserici.Peste tot au fost haiduci,ca o reactie la lacomia bogatilor.Peste tot sunt datini si obiceiuri care seamana intre ele.Daca ramane sa aflam de la un trecator prin Romania ce si cum se petreceau lucrurile intr-o anumita zona,inseamna ca ne meritam soarta.Fiecare roman trebuie sa-si cunoasca trecutul si sa se mandreasca cu el.Nu sunt multe tarile care nu au cotropit teritorii,au facut sclavi si au jecmanit bogatii,ca acum sa dea lectii altora,inclusiv Romaniei,despre drepturile omului,democratie,investitii,economie si eficienta.

    • Nu pricepi. Dintre toate etniile traitoare in Banat, doar romanii se pricepeau la toate. Ungurii, nemtii, bulgarii sau sarbii aveau fiecare specializarea lui, pe cand romanii pe toate le stiau face. Comparatia nu era cu romani din alte zone ale Romaniei.

      Cat despre tari care au cotropit teritorii: nu-ti fie frica, chiar daca istoria oficiala, predata in scoli evita detaliile de acest gen, in masura in care au fost in stare, si domnitorii romani au incercat sa acapareze teritorii straine. Contextul istoric ne-a facut sa avem mai putin succes ca altii la treaba asta (imperii pe toate partile), dar asta nu inseamna musai ca n-am incercat.

  3. Iată ca teoriile lansate de șvabii bănățeni ca la venirea lor in Banat teritoriul era nelocuit sunt contrazise chiar de un contemporan care atesta ca si in Banat erau romani si ce obiceiuri aveau

  4. Nu trebuie crezut niciodata ca popoarele din afara au mai mare merit in dezvoltarea tarii decat romanii insusi. Romanii sant oameni pasnici si nu au fost nici impotriva de a invata lucruri noi de la cei ce le ocupa tara si poate ca acesta este si motivul pentru care austroungaria a construit si investit in multe fabrici. Au vazut ca romanii au potential si s-au folosit de mana lor de munca ieftina ca sa se extinda cu afacerile. Daca romanii erau un popor inferior si incapabil nu i-ar fi folosit decat la munca campului si crescutul oilor. In ceea ce priveste motivul pentru ce romanii nu au avut in acele vremuri industrie este ca de-a lungul veacurilor infruntau toate pericolele din est si purtau razboaie grele oprind de multe ori invazia catre centrul europei. Deci cei din centrul europei au avut mai multa vreme sa se dezvolte. Pe de alta parte romanii sant defapt urmasii dacilor si au mostenit si multumirea de sine traind modest si fiind impacati chiar mai fericiti cu saracia lor. Faptul ca azi tara se numeste Romania nu este datorat romanizarii pe timpul romanilor ci pentru ca asa au fost numiti de catre straini locuitorii acestei tari chiar si inainte de ocupatia romana care a fost defapt ocupatie doar partiala. Insa acest lucru este alta poveste. Dovada este ca romanul (dacul) este harnic si capabil sa se dezvolte si singur, doar ca fara mijloace dureaza mai mult si daca cineva vine cu mijloace nu sant impotriva sa se puna in echipa. Este absolut normal ca sa nui placa romanului cand cineva peste ani vine si spune ca daca nu erau ei romanii erau salbatici. S-ar putea spune si altfel, daca nu erau romanii sa va lucre erati voi mai saraci decat santeti acum pentru trebuia sa va munciti fabricile singuri si nu aveati unde sa va extindeti. Daca este sa se laude ar trebui sa se laude toata echipa pentra totul s-a facut in echipa (unul a venit cu banii iar celalalt a pus osul la munca).

  5. În Banat „copiii erau vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt…”? La 1774-1777…?!? Iată ce zice Wikipedia: „Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.” Însă VARIOLA (vărsatul de apă) nu e totuna cu VARICELA (vărsatul de vânt). Împotriva acesteia din urmă, vaccinul a apărut abia în sec. XX…

  6. Doamna Paun! Daca nu din respect pentru meseria de jurnalist, macar din respect pt. Griselini, care a dat cea mai frumoasa istorie a Banatului, scrie dracului cine era, ce facea prin Banat, de ce a scris despre Banat! Ti-ai citit articolul???

Dă-i un răspuns lui Doru Renunțați la răspuns

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.