Povestea tulburătoare a mânăstirii ctitorite de un jurnalist celebru într-un loc mirific din Banat FOTO

Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova, ridicată între anii 1936 – 1939 de cunoscutul ziarist interbelic Pamfil Şeicaru, are una dintre cele mai tulburătoare istorii ale unui lăcaş monahal.

La intrarea României în primul război mondial, Pamfil Şeicaru avea 22 de ani şi era sublocotenent într-un regiment de infanterie. În luptele purtate în zona Orşovei în 1916, pe locul cunoscut sub numele de „Dealul Moşului”, Şeicaru şi un coleg de regiment au fost îngropaţi de vii în tranşee, după explozia unui obuz. Au fost salvaţi de camarazii de arme, iar Regele Ferdinand i-a distins cu decoraţia de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”. Pamfil Şeicaru a făcut atunci un jurământ: să înalţe, chiar pe acel deal, o mănăstire închinată lui Dumnezeu, drept mulţumire că a scăpat cu viaţă, dar şi în memoria celor care au pierit pe câmpul de luptă pentru înfăptuirea României Mari.

Episcopul a refuzat sfinţirea

Jurământul avea să fie împlinit 20 de ani mai târziu, când Pamfil Şeicaru era directorul ziarului „Curentul”, deputat independent în parlamentul României şi situaţia materială îi permitea să ridice ctitoria.

Mănăstirea a fost ridicată chiar pe coama dealului care domină Orşova şi împrejurimile şi de unde poate fi admirat golful Cerna şi o parte a lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Proiectul a aparţinut arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli, iar lucrările de construcţie au fost executate sub conducerea şi supravegherea inginerului Gheorghe Betelevici. Înaintea ridicării lăcaşului monahal, prin pădure a fost tăiat un drum de acces care urca din centrul vechii Orşove până la locul în care avea să fie ridicată mănăstirea. A fost numit „Drumul Eroilor”, iar de-a lungul celor 1.500 de metri au fost înălţate şapte troiţe şi bănci sculptate din lemn de stejar masiv. Pe fiecare troiţă au fost săpate dedicaţii pentru fiecare regiment care a luat parte la luptele pentru eliberarea Orşovei în vara şi toamna anului 1916. Acestea s-au deteriorat treptat de-a lungul anilor şi în cele din urmă au dispărut.

Episcopul Vasile Lăzărescu, devenit ulterior mitropolit al Banatului, a refuzat însă sfinţirea mănăstirii, pe motiv că a fost ridicată fără consimţământul episcopiei, pe un loc care nu fusese sfinţit. A început o acţiune în instanţă, a izbucnit al doilea război mondial, iar în anii regimului comunist lăcaşul ridicat de Pamfil Şeicaru a fost batjocorit într-un mod inimaginabil.

Restaurant şi discotecă în regimul comunist

În 1945, ctitoria lui Pamfil Şeicaru a fost transformată în tabără pentru elevi, iar doi ani mai târziu, când regimul comunist şi-a impus controlul absolut, a devenit un complex turistic cu restaurant şi discotecă.

A fost salvată doar catapeteasma, care a fost dusă la mănăstirea Timişeni. Chiliile deveniseră camere pentru turişti, iar televizorul era aşezat pe masa altarului.

Pamfil Şeicaru era plecat în străinătate când comuniştii au venit la putere şi în 1945 a fost judecat împreună cu alţi prestigioşi intelectuali. A fost considerat „criminal de război şi vinovat de dezastrul ţării” şi condamnat la moarte. Silit să trăiască în exil până la sfârşitul vieţii, Pamfil Şeicaru nu a uitat de ctitoria sa, şi în 1975 a întocmit un act notificat la München, prin care a donat mănăstirea ridicată de el Mitropoliei Olteniei. Abia la sfârşitul anului 1990 aceasta a fost sfinţită de Episcopul Damaschin Severineanul, vicar al Mitropoliei Olteniei, dar şi după târnosirea mănăstirii şi reînvierea vieţii monahale, timp de câţiva ani, măicuţele aduse de la mănăstirea Tismana au fost nevoite să convieţuiască cu restaurantul, care, pentru o vreme, s-a limitat la a-şi restrânge spaţiul. Preoţii care au cunoscut istoria acelor ani povesteau că peste slujba de vecernie se suprapunea muzica populară sau manelele, la sfârşit de săptămână aveau loc petreceri până în zori, mirosul de mititei se amesteca cu cel de tămâie, pelerinii cu beţivii, iar măicuţele stăteau ferecate în chilii după lăsarea întunericului.

Osemintele lui Pamfil Şeicaru, care şi-a sfârşit zilele la Dachau, în 1980, la vîrsta de 86 de ani, au fost aduse în ţară la începutul anului 1991 şi înhumate la cimitirul „Sfânta Vineri”, iar în 2005 au fost mutate în pronaosul mănăstirii „Sfînta Ana” din Orşova, pe care a ctitorit-o. Hramul bisericii este sărbătorit în 25 iulie, când biserica ortodoxă prăznuieşte Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acesta fiind şi numele mamei ctitorului. În fiecare an la această sărbătoare, la mănăstire are loc un adevărat pelerinaj.

Foto: crestinortodox.ro