Pe vremea mea… De câte ori aţi auzit bunicii sau părinţii spunându-vă asta, mai ales atunci când nu erau de acord cu un anume comportament? De câte ori nu le-am spui noi lor că sunt depăşiţi, că nu înţeleg tinerii din ziua de azi? Vă amintiţi şi răspunsul în aceste situaţii? De cele mai multe ori era: „Ei, lasă, că am trecut şi noi prin astea, ştim ce înseamnă”. E, deci, uman să ne imaginăm că, atunci când cineva mai tânăr decât noi face ceva ce nu ne convine, acest lucru se datorează generaţiei din care face parte, una de neînţeles, mult inferioară celei în care noi băteam culoarele liceelor şi ringurile de dans ale discotecilor.
Personal, nu cred că această generaţie, sau cele care vor urma, este mai bună decât cea/cele care a/au fost, ci doar diferită. E de ajuns să mergi într-o plimbare prin complexul studenţesc, să te abaţi pe aceleaşi poteci pe care le urmai zilnic în anii facultăţii ca să vezi că tinerii din ziua de azi sunt şi frumoşi, şi mai puţin frumoşi, şi foarte inteligenţi, şi mai puţin dotaţi, şi respectuoşi, şi certaţi cu bunul simţ. Diferenţa se vede, într-adevăr, în parcările dintre cămine, care „pe vremea noastră” erau folosite, în general, de două ori pe an: atunci când părinţii îi aduceau pe boboci cu tot calabalâcul în locuinţele studenţeşti şi, la finele anului, când calabalâcul şi studentul erau transportaţi în sens invers.
La fel de adevărat este însă că aceste maşini, unele dintre ele adevărate „bijuterii pe patru roţi” nu sunt, aşa cum ne place să credem, definitorii pentru actuala generaţie, întrucât nu sunt cumpărate cu banii şi munca acestora, ci cu cei ai cărora care sunt primii la criticat „generaţia din ziua de azi”, cu tonul de dezamăgire de rigoare.
Educaţia este cu adevărat factorul care face diferenţa. Aşa cum vedem tineri, elevi, studenţi, care se exprimă la nivelul unui copil de clasa a III-a, aşa vedem şi olimpici, tineri geniali cu care ne place să ne lăudăm de fiecare dată când ia vreun premiu important. Şi văd o grămadă de astfel de tineri, în toate domeniile, cu excepţia celui politic, unde performanţa şi valoarea au rămas, din păcate, ultimele pe lista calităţilor: în sălile şi pe scena instituţiilor culturale, implicaţi în proiecte umanitare, lucrând în companii internaţionale.
Iar pentru asta, în mare parte, „de vină” sunt părinţii. Unii aleg să le pună direct în mână „cheia”, iar astfel dispare şi dorinţa, şi determinarea, şi stabilirea unui obiectiv, iar aceşti tineri îşi dau, ulterior seama că sunt pierduţi. Cu toate acestea, este o generaţie vie, chiar dacă trăieşte mare parte din timp pe Facebook, e o generaţie curajoasă, chiar dacă uneori înjură doar din vârfurile degetelor, e o generaţie vocală, chiar dacă uneori restul lumii încearcă să-i închidă gura, e o generaţie care va trebui să înveţe să renunţe la „cheia” cu care a fost înzestrată de părinţi şi să meargă nestingherită pe propriul drum.
