Întotdeauna, când cineva care construiește orice în Timișoara, se plânge ba de temperaturile nepotrivite, ba de pânza freatică, gândul îmi sare direct la Amsterdam. Un oraș aflat într-o climă mai rece și sub nivelul mării, cu marea lângă el, dar care lucrează fără probleme la metrou. Nu mai suntem în spatele vreunei Cortine de Fier, sunt sigur că tehnologiile folosite acolo ar putea fi folosite și aici. Dar când lucrări importante de reabilitare se blochează din cauza unor neînțelegeri privind grosimea parchetului, ce rost mai are să vorbim de tehnologie?
Prima „lopată” la pasajul rutier subteran Michelangelo a fost dată de fostul primar, Gheorghe Ciuhandu, în timp ce se pregătea să părăsească administrația publică.
Se întâmpla pe 25 mai 2012, însă, ca-n România, la acea dată constructorul nici nu era desemnat. Lucrările au început, până la urmă, aproape un an mai târziu și, conform proiectului inițial, complexul rutier ar fi trebuit să fie gata 18 luni mai târziu, adică undeva în septembrie 2014. Deci hai că n-am întârziat așa mult, nu?
Cea mai cunoscută operă a lui Michelangelo Buonarroti, tavanul Capelei Sixtine, a fost realizată în patru ani. E adevărat, marele artist avea la dispoziție resursele unei Biserici Catolice potente financiar, însă aceeași biserică îl bătea la cap, în același timp, cu mormântul Papei Iulius al II-lea. Deci a avut și bietul Michelangelo parte de temperaturi nepotrivite și pânze freatice îndărătnice, metaforic vorbind. Dar a scos-o la capăt în aproximativ patru ani, dovadă că se poate, iar pentru pasajul subteran n-au trecut decât doi ani de la începerea efectivă a lucrărilor. Capela Sixtină pe care primarul Robu o ctitorește pentru grafferii timișoreni va fi gata într-un timp mai scurt decât cea de la Vatican. Poate.
PS: Cât a lucrat Michelangelo la mormântul papei? 40 de ani și nu l-a terminat. Să fim optimiști!
