Am înțeles zilele acestea că nu există limite, că poți să fii penibil până la capăt și că întotdeauna se vor găsi limbișoare netede care să te netezească și mai tare.
Șeful e șef, iar marea lui bucurie este ca lucrurile să nu meargă bine în lipsa lui. Ca în Mobilă și durere, de Mazilu. Fix așa. Adică pleacă șeful în concediu, și trebuie să nu se dezlipească de mijloacele moderne de comunicare, cu orice preț, pentru a coordona, a ține legătura și mai știu eu ce, pentru că, bineînțeles, în lipsa lui nimic nu merge. În lipsa lui Pământul stă în loc, soarele însuși uită să răsară.
De vină nu e personajul. Șeful nu e de vină niciodată, și nu pentru că e șef, ci pentru că vinovați suntem noi. Și voi. Nu reacționăm. Ne mulțumim cu priviri șocate, între noi. Și voi, cei din jurul lui. Neprofesioniști, incapabili, inepți. Dispuși la orice umilință pentru o funcție vremelnică. Mă împac zi de zi cu ideea că așa e viața și ca e fun. E fun pentru că pot înțelege asta.
