Uniți în cuget și-n simțiri, în șpagă și în zeciuială, „uica” Ghiorghioni și nepotul său vor rămâne uniți și în memoria colectivă, de aceeași pereche de cătușe. Nici că era mai potrivită această imagine pe care ne-a furnizat-o, din nou, cea mai titrată figură de pe scena publică a ultimelor luni, DNA-ul. Cei doi, unchi și nepot, peștele cel mare și peștișorul care strângea colecta, au fost încătușați cu o singură pereche de „inele ale infamiei”, uniți în fața DNA și a umililor spectatori de teatru politic pentru veșnicie. Și nimeni nu s-a opus, ca în filmele americane. Povestea, parcă nici nu mai contează. E aceeași de fiecare dată. Imaginația regizorului este, însă, tot mai debordantă, motiv pentru care merită toate aplauzele. Chiar și protagoniștii, lipsiți altfel de orice talent de primă clasă, mai degrabă slabe marionete care își joacă propriile piese de duzină, devin, cel puțin pentru o zi, adevărate vedete ale scenei.
DNA are talentul de a scoate ce e mai bun din oameni. Să vă dau un exemplu. Acest „uică” Ghiorghioni, curajos scutier al baronului Frunzăverde, vajnic trezorier al șpăgii din contracte publice, cel dintâi vistier al PNL din Caraș-Severin, a devenit un om blajin, îngrijorat de soarta nepotului său, pe care îl trimitea să încaseze șpăgile și alături de care se asigura că zeciuiala va fi primită la timp.
Cine altcineva, în afara regizorului DNA, ce Scorsese, Fellini sau Spielberg, să fi reușit să îi dea o față umană acestui personaj, unul din multele trase la indigo, din politica românească? Poate Tarkovski să fi reușit. Dar nu asta e discuția. Ideea este că Direcția Anticorupție reușește, ca nimeni altcineva, să le dea un chip acestor infractori, care, altfel ar fi doar unul dintr-o serie de politicieni. Acest așa zis teatru „deneanist” este, de facto, atât de frumos, aproape de sublim, tocmai pentru că este real. Pentru că acești oameni au, într-adevăr, orgolii, seif-uri, cheltuieli mari, dar curaj atât de mic, încât nici ei nu-și amintesc când au făcut uz de el ultima dată. În cazul lui Ghiorghioni, bănuiesc că atunci când l-a întrebat soția cum e cu plata în pupici oferită de aleasa inimii celui care oferea șpaga. Ah, câtă tragedie se poate naște dintr-o anchetă. Cum se pot plăsmui gelozii, sentimente familiale, durere și totul… totul de la o pereche de cătușe…
În țara asta, cu atâtea „siecsgate-uri”, corupție, mită, furturi, personaje scabroase, povești de vodevil, amante, soții geloase, soții pupăcioase, baroni, contracte, de un singur lucru ducem lipsă și acolo ar trebui să direcționăm cu celeritate fonduri. Dacă nu sunt fonduri, nu e problemă. Facem chetă. Principiul economic este clar. Acolo unde cererea depășește oferta, e rost de boom economic. Nu rămâne decât să găsim o fabrică serioasă de cătușe și să ne punem banii la bătaie. Câștigul este garantat. Legal, elegant, corect.
Da !