Poetul timișorean Robert Șerban a lansat, vineri, o nouă carte. Volumul de versuri „Puțin sub linie” a fost publicat de Editura Cartea Românească, la lansarea de aseară participând Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieş, Marcel Tolcea şi Dan-Liviu Boeriu, dar și formația Jazz Junction.
Robert Șerban scrie atât de firesc si de simplu, încât uneori ai impresia ca ai mai citit undeva cuvintele lui, spun editorii. „În urma cu citva timp, Robert Șerban ducea până în pânzele albe poetica suprafeței: o suprafață îndelung șlefuită, a ultimelor gesturi și, într-un sens, a ultimelor cuvinte. Acum, în acest nou și neașteptat Puțin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realității care se află imediat sub suprafață, a cuvintelor mici care te trec podul. Eu am trecut podul asta cu Robert Serban și am rămas în continuare puțin sub linie”, ne spune Simona Șora, pe coperta volumului.
Am încercat să pătrundem puțin în sufletul poetului timișorean, să vedem cum se naște „ars poetica”.
De ce scrii?
Robert Șerban: Îmi face bine. Mă ajută să nu uit. Mă dumirește în anumite privințe. Mă face curios să aflu ce se întâmplă mai departe. Mai scriu, poate, și ca Tudor și Crina să afle – dacă vor fi curioși când vor crește – cum și cine era tatăl lor. Scriu ca să ușui tristețea. Fie și pentru câteva minute.
De ce scrii versuri?
Robert Șerban: Fiindcă astfel mi se pare că îmi găsesc cuvintele mai ușor. Iar când nu le găsesc chiar așa de lesne, am o scuză foarte… serioasă: domnule, e poezie, ce vrei?
Se spune ca e firesc să scrii poezii până la o anume vârstă, și că apoi e desuet. Cum contrazici asta?
Robert Șerban: E ca și cum ai spune: e firesc să iubești până pe la nu-știu câți de ani. Dacă ți se întâmplă și peste vârsta respectivă, ești ridicol. Iartă-mă, nu știu cine a lansat “butada” asta cu ce se cade și ce nu, dar e o prostioară. Adevărat, iubirea te face vulnerabil. Și poezia te face vulnerabil. Și când o scrii, și când o citești. Ea activează părțile sensibile din tine, te expune, te pune în pericol, chiar.
Dar cum ar fi să trăiești într-un buncăr? Într-o armură? Într-un loc în care crezi că moartea nu te găsește? Nu-i desuet să crezi asta?
E o muză în spatele cartii?
Robert Șerban: Viața mea e muza din spatele cărții. Viața, cu ale ei. Cu copiii mei, cu femeia de lângă mine, cu părinții mei, cu amintiri, cu prietenii vii sau morți, cu surprizele și întâmplările frumoase ori grotești de care am avut parte, cu gesturi aparent insignifinate pe care le-am văzut, dar care, nu știu cum, s-au amplificat și au devenit, cumva, obsedante. Și au trebuit (tran)scrise. Poezia e un fel de jurnal. Nu conține fiecare clipă a existenței, nici măcar fiecare zi, dar păstrează secvențe care – uneori nu știi cum și de ce – te-au… afectat. Te-au marcat. Câteodată, scoți repede hârtia și pixul și scrii atunci, în momentul în care începi să vibrezi. Dar, de cele mai multe ori, în singurătate, te cufunzi în propria memorie și ea începe să lucreze, să-ți aducă la lumină fel de fel de “povești” prin care ai trecut și care, iată, au lăsat semne. Iar tu vorbești despre acele semne, mai direct sau mai alambicat, mai simplu ori din abundență, cum te pricepi. Am scris cândva că poezia este ceea ce rămâne din viață după ce o trăiești. Rămâne valabil…
Românii trebuie să citească poezie? De ce?
Robert Șerban: Cred că poezia este modul cel mai fin prin care poți să te acordezi, precum un instrument muzical, cu tine însuți. Abia înăuntrul poeziei ai șansa (sau neșansa) să afli despre tine lucruri de care habar n-aveai. În poezie, în vulnerabilitate, ești cel adevărat. În rest, ești o mască, o poză, o carcasă, o armură, un om ca toți oamenii. O fi bine și așa, și așa.
A câta carte e?
Robert Șerban: Stai să le număr. Ia uite, e ca-n filmul acela… E a 16-a.
Poezia preferată? (din carte)
Robert Șerban: Aleg una de dragul jocului. Se cheamă „Cioburi”:
ai spart vreodată o sticlă?
ai adunat cioburile?
te-ai tăiat la degete?
vezi
prietenii sunt precum cioburile:
deși curge sânge
continui să le strângi
În cât timp ai scris cartea?
Robert Șerban: Unele poezii au patru ani, altele sunt mai… tinere. Au un an, doi, trei. Destule scrise în acești ani au rămas în afara cărții, fiindcă nu erau în spiritul ei. Și se cam îndepărtaseră de mine. Se mai întâmplă și d-astea.
