De când mă ştiu, fug de proşti. Îi detest. România e o ţară mare şi extrem de bogată în „resursa” asta. La noi, prostia e ca aerul. Omniprezentă. Oriunde te duci, dacă eşti implicat în contacte cu oamenii, constaţi că e plin de proşti.
Asta e România. Nu e o ţară în care noi, marea masă de oameni, să spunem că ne lăfăim. Însă ne-am făcut sisteme numai bune de autoprotecţie. Mai exact, ignorăm. De felul meu sunt o tipă care nu vrea să tacă atunci când vede o nedreptate. Şi nu de puţine ori am dus şi luptele altora. Ale celor care au preferat să zâmbească şi să stea în rahat, doar de dragul de a lăsa loc de bună ziua. Eu nu am avut viteza asta. Şi nu regret deloc. Nu mi-a plăcut să tac, nu mi-au plăcut linguşitorii şi nu, nu mi-a plăcut să fiu călcată în picioare și să tac în speranța că cineva îmi dă o coajă pentru umilința mea.
Însă de o vreme încoace mă încearcă o senzaţie de dezgust față de mulți oameni.
Dacă privim spre învăţăturile maeştrilor spirituali, ni se spune că totul este trecător şi că un lucru întâmplat ieri nu ar trebui să ne mai supere şi astăzi. Mergând pe logica asta, aş putea înţelege lipsa unora de atitudine. Însă, mă îndoiesc că în cazul unora care se complac în mizerii din interes putem vorbi de o înţelegere la nivel spiritual a lucrurilor. Am crezut o altă bucată de vreme că doar eu văd atâta rău şi atâta prostie şi atâta nesimţire în jur. Însă, ca să fiu sinceră până la capăt, nici asta nu e adevărat. Și oamenii care ignoră lucrurile astea nu sunt cei focusați înspre bine. Sub masca de Zen se ascund niște mâncători de rahat. Lași. Mulți. Proști, care se târâie prin viață. Unii care citiți vă regăsiți. Altora deja v-a venit un astfel de om în minte. Minim unul.
Gândesc că oamenii buni și oamenii răi sunt cam la fel de mulți. Însă binele e uitat repede. Iar răul se propagă cu ușurință grație celor care stau și nu fac nimic. Pentru că „lasă să facă altul”, „de ce să mă cert eu”, „nu îmi permit să spun”, „șeful e șef și în izmene” – cam asta e mentalitatea. Și o spun cu mâna pe suflet, oamenii care pot opri răul din jur și nu o fac, îl merită. Și nu, nu mă bucur de răul altora, dar nu de puține ori, când îi văd pe unii, îmi dau seamă ca răul de care au parte e doar o chestie de echilibru cosmic. Vă știți deja.
