E de ajuns să arunci o privire la comentariile lăsate de postaci sau oameni obișnuiți la diverse articole ca să simţi că lucrurile nu merg bine. Sau să ai răbdare să citeşti „contrele“ între diverse persoane pe Facebook.
Nu-mi stă în fire să critic inconsistenţa sau superficialitatea unui anumit stil muzical. Îi las pe alţii să-şi dea cu părerea fiindcă, mai nou, orice individ se pricepe. La fotografie, la fizica cuantică… la orice. Cei care frecventează concertele din Timişoara au observat desigur că şi aici lumea e tot mai simandicoasă. Melomanii adevăraţi sunt pe cale de dispariţie, la modă sunt corporatiştii care „o ard” în sesiuni de brainstorming şi ascultă chestii „cool“. Oamenii care îşi omoară timpul cu ascultarea unor discuri, care chiar dau doi bani pe muzică, sunt o specie rară.
Nu contează că e muzică minimal – tech sau hip hop, rockabilly, deep house sau reggae cu influenţe world music. Nici măcar dacă e post – metal apocaliptic.
Mulţi consideră că incultura muzicală a zilelor noastre a apărut din cauza patronilor deraiaţi de pe fix şi fără scrupule, a promoterilor care îşi urmăresc doar comisionul sau a muzicienilor care fac compromisuri pentru a-şi plăti factura pentru următorul telefon care va fi lansat pe piaţă. Se mai dă vina şi pe ziariştii care nu ştiu să scrie corect nici măcar numele unui album sau pe şmecherii care se cred atotştiutori atunci când vine vorba de viaţa de noapte.
Din păcate, toate categoriile enumerate anterior reprezintă pe deplin societatea autohtonă în ansamblul ei. Iar constatarea conform căreia în majoritatea locurilor de distracţie din oraş e plin de „ciudaţi“ este cât se poate de veridică. Ce fac însă ceilalţi? Fie s-au retras în viziunile lor şi îşi îneacă amarul în linişte, fie comentează ironic pe Facebook visavis de situaţiune.
Putem schimba ceva? Categoric, nu. Fiindcă linia de demarcaţie între bun simţ şi oportunitate cu orice preţ a dispărut completamente. Iar până când bunul simţ nu va redeveni o virtute, rămâne să mergem cu trendul anului.
