Pe vremuri, zidurile erau reale. Zidul Berlinului despărțea nu doar ideologii, ci chiar familii. Cortina de Fier era reală. Greu se trecea prin ea, fizic sau mental. Acele bariere au fost impuse de alții, dar astăzi ne ridicăm propriile ziduri. Le ridicăm făcându-ne că nu înțelegem partea cealaltă a baricadei. Parcă am găsit butonul empatiei și l-am răsucit până la minim.
Cineva mult mai inteligent decât mine spunea că, mai nou, ascultăm ca să răspundem, nu ca să înțelegem. Asta în cazul în care reușim să ajungem la o conversație, o discuție civilizată.
Ascultăm doar ca să auzim când interlocutorul a terminat ce-a avut de spus, iar apoi ne recităm și noi „poezia”, fără să fi luat în considerare vreun argument adus de cealaltă parte. Practic, urlăm unii la alții, pe principiul „cine urlă mai tare are dreptate”. Nu mai avem încredere unul în celălalt, și nu cred că s-a ajuns aici întâmplător. Breasla din care încă fac parte și-a adus cu siguranță contribuția la ciobirea acestui ingredient absolut necesar vieții într-o comunitate. Educația precară (și de starea căreia nu s-a ocupat cu adevărat nimeni de la conducerea țării) este un alt factor decisiv. Nu mai știm să cernem și să discernem informație.
Asemenea unui negativ fotografic, în România albul e negru și negrul e alb. Știrea e atunci când cineva NU ia șpagă. Știrea e atunci când un politician NU are probleme de niciun fel cu legea. Toți vedem aceste lucruri, însă înțelegem lucruri diferite. La fel ca atunci când purtăm o conversație dar n-o facem, ci doar ne spunem „poezia”, privim fără să înțelegem și acceptăm informații noi doar atunci când ne validează convingerile pe care le avem deja. Gândirea critică este rara avis, iar sistemul educaţional – care ar putea, după ani și ani de muncă, să îndrepte acest neajuns – este la pământ și a început să sape. Între timp, cei care ar trebui să conducă țara sunt preocupați să-și conducă doar propriile interese, cei care ar trebui să se revolte n-o fac, iar oile placide s-au așezat demult la iernat.
