Sunt 100 de ani de când țara noastră are un nume, de când România este stat și plai independent, cu granițe, cu capitală, cu mândrie. Cu bune și rele, neamul ăsta și-a făcut o casă, iar asta nu e puțin.
Dar, bolnavi de Manole-ită cronică, pe o parte clădim, pe alta, dărâmăm. Pesemne, nu ne putem obișnui cu gândul că și noi o putem duce mai bine, că merităm să trăim frumos. Dacă ar exista o oglindă lată cât cerul și cei care au făurit Marea Unire în 1918 s-ar uita în ea, ce Românie ar vedea oare?
O țară care refuză nu doar să-și ispășească păcatele, dar să-și și tragă la răspundere călăii. O țară care își neglijează copiii, ținându-i departe de școală, învățându-i cum să renunțe înainte de a începe să lupte.
O țară care pune cultura, arta, mereu la coada oricărei liste, că e vorba de buget, de activitate didactică sau de canale de televiziune.
Autenticitatea actului artistic nu este importantă. Contează doar dacă ai un verișor prin direcțiile prin care se sifonează banii de la stat.
O țară în care murim cu zile. În care bătrânilor de la sat li se recomandă de (rarele) asistente pripășite prin vreo comună să nu se mai ducă la spital dacă au vreo problemă, că ”nu mai ieși viu de acolo, taică”. Doamne ferește să te îmbolnăvești prea tare, doamne ferește să depinzi de un transplant sau de vreun medicament mai special. Doamne ferește – „aspirina” românului rămâne aceeași ca pe vremea lui Pazvante.
Dar, mai ales, o țară care, astăzi, este sub asediul nemerniciei. Aproape că am obosit să ne revoltăm: hoții și netoții cocoțați la putere ne frâng viețile, puțin câte puțin, în fiecare zi.
Mai este puțin până la cea mai importantă sărbătoare a acestui an în România. Când cineva împlinește 100 de ani de viață, ești cuprins de emoție și de bucurie, amintirile frumoase sunt cele care contează. Pe lângă astea, însă, săraca noastră țară bogată, trebuie să te cuprindem cu toată ființa și să-ți spunem: iartă-ne, că nici după sută de ani nu știm ce facem.
