Pianistul timișorean Teo Milea, stabilit în Toronto, care a lansat albumele „On White… and Black Keys” (2012) și „Open Minds” (2015) a revenit din nou acasă „acasă“ și va susține două recitaluri în Boeme Cafe din Arad, în 8 și 10 martie.
Nonconcormistul care în timpul concertelor sale își delectează spectatorii cu o serie de anecdote a început să cânte la pian la 6 ani, a studiat la Liceul de muzică „Sabin Dragoi” din Arad şi a urmat cursurile Facultăţii de Muzică, de la Universitatea de Vest din Timişoara. Cu ocazia scurtei sale vizite pe tărâmurile natale, am realizat un interviu în care Teo Milea ne-a povestit despre elevii săi din Toronto, ce îi lipsește „de acasă“ și cum vede el scena muzicală autohtonă de la mii de kilometri distanță.
– Cele două concerte pe care le susții în Arad au fost anunțate „din scurt“, fiind o reală surpriză pentru fanii tăi. Cum ți-a venit ideea de a cânta din nou acasă?
– Toată ideea a venit la sfârșitul lunii ianuarie. Vroiam să-i fac mamei mele o surpriză, să fiu acasă la împlinirea vârstei de 70 de ani. Nu am anunțat pe nimeni, nici măcar prietenii apropiați, pentru ca să nu se răsufle povestea.
– Care e viața ta în Canada? Cum se împacă viața artistică cu cea de profesor?
– Dârdăi de grig în Canada, dar nu mă plâng, Lucrez pentru mine la piese noi. Predau destul de mult, mi-am făcut clasa mea de mici pianiști și predau într-un studio privat acasă la mine. Am cam 20 de copii pe care îi pregătesc pentru diferite competiții. Anul trecut am câștigat Best Junior Pianist, iar cu doi ani în urmă am câștigat un alt premiu important. Îmi place ipostaza de profesor și sper că pot îmbina viața de scenă cu predatul..
– Cum se vede viața de artist în Canada?
– Nu e încurajată piața locală de artiști canadieni. David Foster, Michael Bubble, Celine Dion, Drake, Justin Bieber sau The Weeknd sunt toți canadieni care stau în America, lucrează sub drapelul lor. Tot ce e valoros în Canada, pleacă în America…
– Înseamnă că și tu vei pleca în S.U.A. Când?
– Nu voi pleca. Ca să poți să mergi în America și să poți să muști din succes ai nevoie de acte. Pe de altă parte, nu mai cred în poveștile alea în care te găsește cineva pe stradă cântând și te face vedetă. Niciun impresar, manager sau agent nu te ia sub aripa lui fiindcă că ai talent. Fiindcă nimeni nu știe cum stai cu dibla. S-ar putea să dai rateu, la prima chestie. Atunci își pierde timpul și banii. Când ai ajuns la o anumită cotă, atunci se știe că se fac bani. E un business și nimeni nu te ia că ești frumos. A, dacă ești frumoasă…aia e altă treabă.
– Se împlinesc trei ani și jumătate de când ai părăsit România. Ai realizat ceea ce ți-ai propus în Canada?
– Da, mi-am făcut un nume, am realizat ce mi-am propus am ajuns în topul CBS, am ajuns să fac concerte cu până în 300 de oameni în Toronto. Am șocat piața de acolo, căci niciun artist local crescut și născut in Toronto nu strânge mai mult de 50 de oameni la un concert. La un moment dat am întâlnit un flautist acolo, care avea o formulă în care erau 13 oameni pe sccenă.
Și era bucuros că au avut șase plătitori la un concert. Din păcate, lumea nu are timp să meargă la concerte. Unii fac naveta treo ore pe zi, după care nu-ți mai arde de niciun concert. Orașul e gigant, dar zona culturală…e cireașa de pe tort.
„Avem gropi în Toronto, mai mari decât cele din Timișoara“
– Ce îți lipsește din România?
– Îmi lipsește viața socială, prietenii. Cu familia e altceva. Eu sunt plecat de 19 ani din Arad, dar datorită mijloacelor de comunicare moderne, reușim să ținem aproape. Acolo nu ai prieteni cu care să ieși la o cafea. N-ai locuri unde să ieși la o cafea, așa cum avem noi aici în Timișoara, în Piața Unirii. Nu există terase de genu ăsta, nu există piațete. Totul e gândit să mergi conectat spre a produce. Una din bucuriile care la văd acolo, e să ajungi la final de lună să îți plătești toate dările. Și să-ți faci aferentul concediu de iarnă și vară. E drept, ai o căsuță bună… ai mașină, dar în rest… te simți un fel de roboțel.
– Cum se vede scena muzicală timișoreană de la mii de kilometri distanță?
– Eu văd că scena timișoreană merge bine. E drept, eu mă uit cu dor acasă. Ca la mâncarea preferată care mi-o face mama și pe care n-o poți mânca în niciun restaurant. E drept, nu am toată informația. În presă citesc o informație, după aia aflu altceva de la un prieten și atunci începe să-mi facă sens dacă ceva merge bine sau nu. Dar… să nu credeți că dincolo curge lapte și mere. Deloc. Avem gropi în Toronto, mai mari decât cele din Timișoara. Noi zicem că numai în România se poate întâmpla așa ceva. Pentru mine România e un paradis, sunt acasă, sunt conectat… e un loc unde ai chef de viață.
– Când vei scoate un nou album?
– Când o să vină momentul. Nu vreau să merg pe ideea unui disc întreg. Voi scoate probabil două singleuri. Să faci un disc în momentul de față… înseamnă să dai toată informația deodată. E ca și cum ai pus toate felurile de mâncare deodată pe masă. Dacă le pui cu pauză între ele, lumea o să se bucure mai mult. O să savureze mai mult.
– Cum arată locurile de cântat din Toronto? Comparabile cu cele din Timișoara?
– Am fost la multe concerte, dar mă duc nișat la ceea ce mă interesează. Sunt foarte multe concerte și locurile unde se cântă… unele dintre ele sunt un pic mai sus decât cele din Timișoara. Dar am găsit și spelunci ordinare, mult mai jos decât ceea ce există în Timișoara. Găsești de toate…
– Având în vedere că ai concertat de multe ori acasă chiar și după ce ai plecat definitiv în Canada, cum ți se pare publicul de aici acum? Faci glumițe și la concertele de peste Ocean?
– Publicul din Timișoara e cel mai fain. Aradul e orașul copilăriei mele, Timișoara e orașul tinereților mele. Dacă m-aș întoarce în țară ar fi clar că ar fi la Timișoara. Sunt pentru a 8-a oară de când am plecat în Canada și oarecum… simt că n-am părăsit orașul. La concertele mele am simțit poate o bucurie și mai mare. Din simplul fapt că nu m-au mai văzut atât de des în oraș. Am simțit că le era dor de un prieten și mie mi-era dor de un prieten. Niciodată n-am văzut publicul ca pe un client, ci ca un prieten. Da și în Canada când cânt mai dau o glumiță. Am dat și câte un dezacord gramatical englez. Glumesc cu ei, poate sunt mai reticenți la început, dar pe parcurs e bine…
