Nu Dan Păltinişanu a fost întâiul bucureştean iubit de suporterii de pe Bega. Un nume de referinţă de care se leagă primele performanţe ale Politehnicii în fotbalul românesc e Andrei Rădulescu. Venit ca student la Timişoara acesta a contribuit la promovarea în premieră în elită a clubului alb-violet şi a rămas în memoria druckerilor prin golurile şi jocul său spectaculos.
Născut la 9 februarie 1925 în capitală, Rădulescu a început fotbalul la 13 ani la Luceafărul, pepinieră a legendarei Venus Bucureşti. Patru ani mai târziu el a fost promovat în echipa de seniori, dar din 1943 destinul său e legat de Metropola Vestului. Atacantul, cunoscut deja ca posesor al unei tehnici fine şi un şut foarte puternic, avea să evolueze cu mare succes pe perioada studenţiei, până în 1949, în culorile Politehnicii. Mai întâi în Divizia B, acolo unde alb-violeţii au suferit şi dezamăgiri, apoi în A, fiind un actor principal în realizarea primei performanţe notabile din istoria clubului.
Un „showman” pe gazon
Înclinaţia lui Rădulescu de a face „spectacol” a fost redată şi în rândurile dedicate lui pe pagina Druckeriei: „Masivul centru atacant al Politehnicii încânta miile de spectatori de pe arena Știința cu fentele sale amețitoare, preferând întotdeauna să marcheze un gol spectaculos, chiar și cu riscul de a complica o situație la îndemână. Rădulescu își asuma din plin statutul de vedetă. Se spune despre el că obișnuia să iasă ultimul de la vestiare, pentru a stârni rumoare printre spectatori, care începau să se întrebe dacă e cumva accidentat. Apoi, după câteva zeci de secunde bune, pe când colegii săi începuseră deja încălzirea, își făcea apariția pe gazon, cu mingea în mână, în uralele întregii arene”.
Andrei Rădulescu a fost lider în echipa studenţească atât la acel baraj cu concitadina CFR pentru un loc în A, pierdut şi în care el a marcat, cât şi la promovarea istorică de doi ani mai târziu. Golgheter timp de cinci ani pentru Poli, bucureşteanul şi-a făcut simţită din plin prezenţa în acel baraj-maraton de la Bucureşti, cu opt echipe, din anul 1948, în urma căruia timişorenii s-au clasat primii. El a înscris unicul gol al primului meci, cu Dermata Cluj, a marcat şi singura reuşită polistă din egalul cu Dezrobirea Constanţa, a contribuit cu două goluri şi într-un 4-2 cu CS Armata Bucureşti şi astfel şi-a apropiat echipa de obiectivul mult visat. Sărbătoarea de la Timişoara a cuprins întreg oraşul şi a dat naştere tradiţiei de a sărbători marile victorii în locaţii-cheie pentru fani. Rădulescu, alături de Rusalin Marcu, Ion Vasile, Simion Andreescu sau Inu Mioc au devenit astfel primii idoli adevăraţi pentru susţinătorii Politehnicii.
„Figura centrală a atacului studenţesc a constituit-o, desigur, Andrei Rădulescu, venit de la Venus Bucureşti. Demn urmaş al lui Humis, Andrei, cu fizicul său impresionant, a fost jucătorul ideal pe postul de atacant, model de rafinament tehnic şi de forţă de joc, spaima portarilor din perioada respectivă. Alături de Andreescu şi Dee, cu care a format o tripletă de mare valoare, el slujit clubul Poli timp de 5 ani, fiind omul de gol al echipei. A fost selecţionat de 4 ori în echipa naţională. Plecarea lui la Rapid, după absolvirea facultăţii, a lăsat un mare gol în echipă”, se arată în cartea „Haide Poli!”, scrisă de Mircea Jiva.
Rădulescu a mai fost apoi prezent doar un sezon în echipa lui Poli, primul din Divizia A al alb-violetei studenţeşti. Atacantul a fost „de impact” însă pentru timişoreni şi încă din prima partidă înregistrată în elită, un 3-1 cu Petrolul în care a marcat o „dublă” şi presa vremii l-a notat cu 10! Golurile sale au continuat şi au asigurat o tranziţie bună echipei între forţele campionatului, CSU Timişoara, numele purtat de Poli începând cu noiembrie 1948, s-a clasat la final pe locul 10 din 14, imediat în spatele arădenilor de la ITA.
Atât de apreciat a fost bucureşteanul în Banat, că atunci când a revenit ca adversar la Timişoara în martie 1950 cu ocazia unui duel CSU (Poli) – Locomotiva Bucureşti (Rapid).
„…cei 8.000 de spectatori au primit cu aplauze frenetice pe unul dintre jucătorii oaspeţilor. Aplauzele timişorenilor au fost adresate lui Andrei Rădulescu, care cu un an în urmă a jucat sub culorile echipei studenţeşti. Suporterii şi-au adus aminte de meciurile în care fostul tunar de temut a încântat de nenumărate ori inimel spectatorilor şi a dovedit că este o mare personalitate fotbalistică…”, sunt doar câteva rânduri din descrierea atacantului în „Timişoara – leagănul fotbalului românesc (Iosif Dudaş, 1971).
Rădulescu a avut o carieră frumoasă şi în alte tricouri. În special merită amintit faptul că cele patru prezenţe la naţională au fost încununate cu două goluri! Pentru Rapid a activat până în 1954, câştigând totodată şi titlul de golgheter al campionatului în tricoul giuleştenilor în 1950.
Arbitru internaţional, preşedinte FRF şi… baschetbalist
După retragerea destul de timpurie din activitatea de jucător, Andrei Rădulescu a devenit arbitru în 1957 iar patru ani mai târziu era iarăşi în elită din noua postură. A fost inclus apoi pe lista FIFA la doar două sezoane distanţă şi a fost selecţionat să conducă jocuri din cadrul Mondialului mexican din 1970, în cadrul căruia s-a remarcat un alt polist, Emeric Dembroschi. Cele trei meciuri conduse de bucureşteanul iubit în Banat au fost: Belgia – El Salvador, ca „central”, Israel – Suedia și Uruguay – Israel, ca arbitrul de margine. A renunţat la arbitraj după acea ediţie de CM, ca o încununare a activităţii sale ca oficial de joc.
Legătura sa cu fotbalul a continuat însă în spatele cortinei, mai întâi ca simplu membru în Biroul FRF. A mai fost şi preşedinte al Colegiului central de arbitri (CCA azi) în diferite perioade, dar şi al altor comisii federale. În sfârşit, între anii 1981-83 şi o scurtă perioadă în preajma Revoluţiei, decembrie 1989-februarie 1990, a fost chiar şeful Federaţiei Române de Fotbal. Alte funcţii înalte ocupate în Sportul Rege au fost cele de membru al Comisiei de Organizare a Cupelor Europene și membru în Comisia de Apel a UEFA.
Un aspect inedit din viaţa fostului idol al tribunei timişorene e şi faptul că în prima parte a carierei era în fapt un adevărat polisportiv. Rădulescu a practicat, în paralel, chiar până la promovarea istorică din 1948, şi sportul sub panou. Fiind considerat de specialiştii acelor vremuri şi un pivot de baschet redutabil. Sportul de pe parchet îl începuse înainte de a veni în Banat. La Timişoara viitorul bomber la firul ierbii activase la gruparea care domina campionatul local de baschet, RGMT – echipa muncitorilor. A renunţat la această activitate în favoarea sportului rege pentru a nu risca accidentări.
„Viitorul jucător și arbitru internațional (apoi președinte al federației de fotbal) era prezent la antrenamentele și jocurile oficiale de baschet în perioada de iarnă, când fotbalul se afla… în vacanță. Andrei Rădulescu nu avusese însă la Timișoara primul contact cu baschetul (pe care îl considera sportul cel mai complet), deoarece în timp ce juca fotbal la București (la cunoscuta echipă Venus) practica baschetul la formația Viforul Dacia II”, nota Valentin Albulescu în lucrarea „Baschet românesc”.
Andrei Rădulescu s-a stins din viaţă în anul 1992, când avea 67 de ani. Aşa cum se obişnuia în acele vremuri în care lipsea noţiunea de sportiv profesionist în ţară, bucureşteanul adoptat de bănăţeni avea şi o meserie de bază, în cazul său cea de inginer metalurgist.
