Nu departe de Arad, între drumul care leagă localităţile Felnac şi Sânpetru German şi râul Mureş, se află o rezervaţie naturală care poate oferi oricând momente de încântare pentru cei care aleg o plimbare în aer liber, într-un loc liniştit şi sălbatic, indiferent de anotimp. Este rezervaţia naturală Prundul Mare, care, deşi a dobândit acest statut de mai mulţi ani pentru protejarea biodiversităţii şi este unul din obiectivele importante de turism ecologic din partea bănăţeană a judeţului Arad, este prea puţin cunoscută.
Rezervaţia face parte din Parcul Natural Lunca Mureşului şi se întinde pe o suprafaţă de aproape o sută de hectare în care trăiesc numeroase specii de plante şi animale protejate. Numele rezervaţiei vine de la întinderea de prunduri – nisipuri aduse de apele Mureşului şi stratificate de-a lungul timpului – acoperită cu pâlcuri de pădure, lunci de câmpie, pajişti şi zone umede cu stuf şi păpuriş.
Un paradis al păsărilor, animalelor şi nuferilor
În rezervaţia de la Prundul Mare, pe un braţ mort al Mureşului, există un observator izolat fonic şi termic, de unde, indiferent de vreme, pot fi văzute, de la o înălţime de patru metri, în funcţie de anotimp, diferite specii de animale care animă pădurea şi zburdă liber prin pădure: cerbi carpatini sau lopătari, căprioare, ciute cu iezi, mistreţi cu pui, iepuri de câmp, vulpi sau chiar popândăi. Un alt observator, numit „Andras Libus”, în memoria pasionatului ornitolog din Pecica, a cărui contribuţie la protejarea acestei zone a fost notabilă, se află în cea mai sălbatică parte a rezervaţiei, pe un teren inundabil aflat în apropiere de balta Bezdin, pentru cei care doresc să se delecteze cu cele peste 200 de specii de păsări care cuibăresc sau vânează aici: stârcii cenuşii şi de noapte, berzele negre, egretele mici, cormoranii, sturzii cântători, raţele sălbatice, lăstunii, lişiţele, găinuşele de baltă sau păsări răpitoare precum acvila ţipătoare mică ori vulturul codalb, care vieţuiesc alături de specii de amfibieni şi reptile frecvent întâlnite în zona umedă.
Tot aici, printre sălcii, stufăriş şi papură, ascuns privirilor, se află un ochi de apă limpede, un mic paradis natural, pe care, din mai până în septembrie, înfloresc nuferi albi şi galbeni, şi unde vin să se adape animalele pădurii. Acesta este de altfel, singurul loc din judeţ în care nuferii albi trăiesc în stare naturală şi au nevoie de o protecţie specială, mai ales în perioadele de secetă, când sunt ameninţaţi cu dispariţia. Din primăvară până toamna târziu, dar şi iarna pentru iubitorii de peisaje hibernale, pădurea sălbatică, cu o mare diversitate de specii, de la plopul alb şi negru până la stejar, salcie albă şi frasin de luncă, alături de vegetaţia scundă precum răchita albă şi specii de ierboase protejate, printre care forfecuţa bălţii, ştevia de baltă, neghina şi altele, este un loc minunat de recreere sau plimbări liniştite, fie pe jos, fie cu biciletele, atunci când timpul o permite.
Povestea unei mănăstiri aproape uitate
La marginea rezervaţiei, pe drumul către Periam, se află şi mănăstirea Bezdin, una din cele cinci mănăstiri sârbeşti din România, la rândul ei prea puţin cunoscută şi pusă în valoare. Aşa cum este consemnat pe fila unei Psaltiri aflate în prezent la Vârşeţ, construcţia mănăstirii a început în anul 1539, prin strădania lui Iovan Iaksici din Nădlac, iar numele ei vine de la pârâul Bezdin care formează în zonă o serie de mlaştini, în jurul cărora s-au ţesut numeroase legende. Incendiată de turci, mănăstirea n-a fost părăsită, iar călugării de aici au ridicat o biserică de lemn în care au slujit până la construirea bisericii din cărămidă, la sfârşitul secolului al XVII-lea.
În secolul al XVIII-lea a fost adusă aici o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, care provenea de la Muntele Athos, iar cunoscutul pictor arădean de origine sârbă, Ştefan Teneţchi, a pictat iconostasul bisericii dar un iconostas complet nou a fost pictat în anul 1802. În biserică se află şi moaştele Sfântului Kiril, care fusese îngropat în curtea bisericii în urmă cu două veacuri, după ce fusese închis mai mulţi ani ca pedeapsă pentru lupta dusă pentru libertate, după care a fost exilat la Bezdin. Rămăşiţele sale au fost deshumate şi mutate în biserică, iar credincioşii care au fost aici spun că pe mulţi i-a ajutat să învingă bolile. Tot în secolul al XVIII-lea a fost construită şi o clădire cu etaj, cu zeci de chilii, dar mai ales în timpul regimului comunist, mănăstirea a fost cuprinsă de paragină.
Timp de peste două decenii, doar maica Anghelina a purtat grija mănăstirii uitate, şi cu puţinele ajutoare pe care le-a primit din partea localnicilor, a reuşit să amenajeze câteva camere pentru pelerini şi turiştii care ajung prin aceste locuri şi să păstreze vie istoria locului.
În urmă cu mai bine de cinci ani, maica Anghelina, ajunsă la 84 de ani, a trecut la cele veşnice, iar la mănăstire a rămas un călugăr adus de măicuţă din Serbia şi care a fost hirotonisit ca preot.
Surse foto: wikiepdia.org, wikimapia.org, romanianturism.com, informatii-romania.ro, destepti.ro, doxologia.ro
Faceți un update că preotul nu mai este printre noi
In rest e totul cum știu