Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că de-a lungul vremurilor și pe plan muzical, Timişoara a fost de nenumărate ori „kilometrul zero“ al României. Un moment memorabil în „scena“ timișoreană s-a derulat cu 40 de ani în urmă, în 1980, când formația Pro Musica a susținut primul concert rock într-un spital de psihiatrie, la Jebel, comună aflată la o distanță de 25 de kilometri de Timișoara.
„Concertul a fost posibil datorită unor oameni care au crezut în acțiunea asta. Oameni care s-au implicat și care ar fi răspuns în caz de eșec sau de lucruri mai grave. În cazul concertului de la Jebel acest om a fost doctorul Florin Gâldău, un medic psihiatru exemplar. El a fost cel care a girat și a creat cadrul. Noi ne-am dus la Jebel cu tot harnașamentul din dotare. De la repertoriul de concert până la aparatura pe care o aveam, care nu era foarte multă, dar nici puțină. Raportându-ne la standardul de aparatură de concert care se folosea în România, eram la un nivel, să zicem, convenabil.. Concertul a fost gândit pentru pacienții spitalului, pentru personalul spitalului și pentru invitații spitalului, printre care și medicii de la Gătaia“, își amintește Ilie Stepan despre acest eveniment, în cartea „Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan – Șapte zile, plus una“.
Alături de pacienții spitalului de psihiatrie de la Jebel, evenimentul a fost „colorat“ și cu apariția unor soldați aflați într-o unitate militară aflată zid în zid cu spitalul și cu „asaltul“ câtorva prieteni ai formației, îmbrăcați în nelispitele „parker“-uri atât de trendy în acele vremuri.
„Au fost și câțiva intelectuali din Timișoara, medici care lucrau la clinică și câțiva prieteni. Au venit mai mulți decât ne-am așteptat. Când s-a oprit trenul în gară la Jebel, părea o descindere în forță. A fost din toate câte puțin. O năpădire de «parkariști», cum erau denumiți rockerii din Timișoara, după firma lor de îmbăcăminte preferată Parka, și după părul lung. Partea oarecum comică, inedită a fost că, în momentul în care a început spectacolul, ca la un semn, un desant de vreo sută de militari, din cazarma care era zid în zid cu spitalul… țac! au sărit aici. După vreo două trei piese de încălzire, pacienții dansau cu soldații. Entitățile se contopiseră. Altă scenă memorabilă de film. Am tratat concertul ca pe orice alt spectacol. Am cântat concentrați, ba chiar cu o doză de atenție în plus. Ne-am încălzit mai greu. Am cântat pe terenul de fotbal. Au fost cam o sută douăzeci de pacienți. Dar asta la început. După care au venit parkariștii timișoreni, doctorii, invitații, soldații. Deci șase sute de oameni au fost acolo, clar. Parkariștii au intrat puțin mai târziu în acțiune. Au fost și ei atât de surprinși de ce văd, încât au stat cuminți un timp. Inițial soldații au făcut show. Erau brancardieri, oameni în stil dulap, care la o adică puneau mâna. Dansau la un moment dat pe o piesă lentă. Dansau militarii în uniformele lor, cu cămăși verzi și ceilalți, care aveau halatele, obligatorii pe vremea aceea, de o culoare cenușie, tristă. Un maro spre gri. Era un blues. Nici zidurile nu erau prea viu colorate. Iarba de pe teren era cel mai frumos element. Pe la jumătatea concertului, când deja se încălziseră, la adăpostul întunericului, parakariștii din Timișoara și-au început show-ul. Aveam acum trei tipuri de uniforme: parka, halate ponosite și uniforme militare. Scene, clar, de film“, își amintește Ilie Stepan.
Dincolo de latura artistică, evenimentul a consituit un experiment care a servit pentru un studiu realizat de medicii din instituție și a fost „repetat“ un an mai târziu, în 1981.
Ilie Stepan ne-a pus la dispoziție câteva fotografii inedite, realizate cu ocazia celor două spectacole susținute la Jebel, pe care le puteți vedea în galeria atașată acestui articol.
„Concertul de la Jebel a avut un fir foarte serios. Florin a făcut un studiu pornind de la ce se întâmplase. Medicii au umărit concertul cu mare atenție, notându-și reacțiile și studiind comportamentul pacienților. A fost un experiment muzical, care la un moment dat a primit noi valențe medicale, prin apariția soldaților, a parkariștilor, care au făcut lucruri total neașteptate. Pentru mine acest concert a fost unul obișnuit dar cu trăiri excepționale. Cu multe reacții necunoscute. Inclusiv noi ne-am comportat diferit pe scenă. Feedback-ul de la noi înspre public și invers a fost cu totul altul decât în condiții normale. De altfel, era imposibil să faci ceva să influențezi desfășurarea concertului. Concertul de la Jebel a rămas ca bucuria lucrului necesar, care trebuia făcut. Un lucru creștinesc. O amintire, ce, în cariera mea de peste o mie de concerte, nu poate fi asemănată cu nimic. A fost o seară frumoasă, într-un cadru sordid, într-un spital de pishiatrie, într-o țară care ea însăși era un spital de psihiatrie combinat cu o închisoare. Mi-a rămas ca un moment al spiritului de frondă, cu care am crescut și pe care l-am avut în mine“, spune Ilie Stepan.
