Vocea îndrăgitei trupe Cargo, formație care în cursul acestui an aniversează 35 de ani de existență, Adrian Igrișan, a „debutat“ în branșă ca și tobar și a intrat în componența formației RIFF în anul 1992. Trei ani mai târziu, „Baciul“ a intrat în componența Cargo, primul său concert cu colegii săi având loc cu ocazia evenimentului intitulat „Convenția pentru Cargo“, un recital de susţinere pentru Ovidiu Ioncu „Kempes” care suferise un accident de motocicletă.
După acel recital, Adrian Igrişan a rămas în trupă, iar în anul 2003, după ce Kempes a plecat în Australia, „Baciul“ a preluat postul de vocalist principal al trupei. Am realizat un interviu alături de binecunoscutul rocker care s-a născut în 8 iunie 1972 la Arad, în care acesta ne-a dezvăluit printre altele, despre originea poreclei „Baciul” și ce se face în momentul în care uită vreun vers din piesa pe care trebuie s-o cânte pe scenă…
– Ai moștenit pe cineva din familie, la capitolul muzică ? Știu că te-ai apucat de tobe, mai apoi de voce și ai trecut și prin chitară, bas sau clape. Care ți-a plăcut mai mult și de ce ? Care a fost primul eveniment la care ai apărut în fața publicului, „ca artist“ pe scenă?
– Moștenesc de pe linia mamei pasiunea asta. Străbunicul meu era cu conservatorul de la Roma terminat, era compozitor și dirijor. Străbunica mea era grecoiacă. Unchiul meu cânta la toate instrumentele de suflat, bunica mea…a doua voce de înger….cred că de acolo mi se trage și iubirea pentru muzică. Am învățat mai multe instrumente, primul fiind toba…am iubit-o cel mai tare la început…și apoi, încet încet, vrând nevrând a trebuit să învăț și alte instrumente să putem repeta. Mi-am dat seama că iubesc chestia asta și că mă ajută foarte tare în compoziție… ș-atunci am învățat instrumentele pe care le folosim în trupă. Nu pot să spun că mi-a plăcut mai mult un instrument sau altul, toate mi-au plăcut la fel. Cel mai mult am studiat vocea, trecând prin canto clasic, jazz, muzică corală… am studiat backing vocals destul de mult… rock nu mai vorbesc… Prima mea apariție pe scenă a fost cu formația Școlii Populare de Artă, la tobă, bineînțeles. Mai apoi am cântat tot cu o trupă a școlii populare de artă, dar de data asta era trupa mea, se chema Abis și am cântat cu vocea. La Casa de cultură a municipiului s-a cântat.
– De unde îți vine porecla de „Baciul”?
– Porecla o am de multă vreme, probabil că eram mai domol așa și mai împăciuitor….
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Primele discuri ce le-am ascultat au fost cele de la The Beatles. Tatăl meu fiind fan Beatles se asculta mult în casă. Am mai ascultat Creedance Clearwater Revival. Iar mai apoi când am început să caut eu, mai târziu, am dat de Black Sabbath – „Paranoid”. Ăla a fost un moment de cotitură. După care am ascultat tot Black Sabbath – „Heaven and Hell”. Atunci l-am descoperit pe Ronnie James Dio și am rămas marcat până în ziua de azi. Fiecare dintre artiștii ăștia și-au lansat o amprentă mai mică sau mai mare, asupra mea.
– Îți amintești cum a fost primul concert în 1995 alături de cei de la Cargo? Aveai emoții? Cum ai trecut peste ele? În zilele noastre, mai ai emoții înaintea unor recitaluri?
– Îmi aduc aminte de concertul din 1995. A fost Convenția pentru Cargo și a fost o perioadă de încărcătură maximă. Normal că am avut emoții. Am și acum. Emoțiile s-au schimbat în timp. Acum sunt emoții total pozitive. De fiecare dată când intru pe scenă simt chestia asta. Emoțiile n-au dispărut niciodată. Probabil, dacă ar dispărea… m-aș apuca de altceva.
– La ora actuală în întreaga țară există o mulțime de trupe care cântă cu precădere la nunți/botezuri, exclusiv cover-uri. Care este părerea ta față de acest „fenomen“?
– Sunt multe trupe care au ales această cale pentru a cânta la evenimente. Eu am ales pentru mine. Și nu-s în măsură să spun păreri pro sau contra, despre găștile astea. Fiecare să facă ce dorește cu condiția să facă bine. Cred că este loc pentru toți sub Soare. Și fiecare trăiește cu decizia care a luat-o.
– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara și Arad, în 2020? Există destule evenimente, mai există public care ascultă rock? Se poate face o comparație cu anii ’90 și perioada de dinainte de Revoluție când scena rock timișoreană era recunoscută ca fiind una dintre cele mai interesante din România?
– Despre scena muzicală se poate vorbi mult și bine. Cert este că trăim într-un cerc vicios. Din păcate căutăm vinovați în exterior. Eu văd că suntem toți vinovați. Cert e că scena rezonează cu societatea în care trăim. Care parcă e întoarsă cu susu-n jos. Nu o să fac comparații cu trecutul. În trecut era o altă stare, o altă societate. Acum trebuie să avem mare grijă și să ne revenim. Să ne vină mintea la cap. Eu am încredere mare în generația asta de 20 de ani, pe care o cunosc prin fiica mea. Pe care o văd preocupată de consistență, de tradiție. Deci ar fi bine să căutăm vinovații în interior și să căutăm să facem ceva.
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“? Ești în Cargo de 25 de ani, cât de greu este să rămâi în aceeași trupă o asemenea perioadă de timp? Având în vedere că multe formații rock s-au divizat în ultimii ani, care este „secretul“ longevității unei componențe stabile a unui grup?
– Sunt în trupă de 25 de ani și nu s-a pus problema că e ușor sau greu. E o viață alături de niște colegi care devin prieteni, devin familie și alături de care ai același crez și aceeași plăcere de a cânta. Ăsta e secretul. Să ai o trupă pe care s-o pui mai presus de tine. Să ai un crez. Văzând ce se întâmplă în jurul nostru, cu despărțirile astea… cu atât mai mult încercăm să avem grijă și să empatizăm, să strângem rândurile, pentru că e tot mai complicat, într-o societate în care energia negativă domină.
Tot timpul artiștii au fost împărțiți în mai multe categorii: ăla e studios, ăla e talentat dar e puturos… Pentru a ajunge să excelezi într-un domeniu e nevoie de ambele. E nevoie și de ureche sau talent și de studiu.
– Cum ți-ai descrie colegii tăi de trupă din Cargo, fiecare dintre ei într-o propoziție…
– Nu o să descriu fiecare coleg într-o propoziție. Dar pot să spun într-o frază că fiecare dintre noi, cu bune și cu rele, suntem o părticică esențială, pentru că nu mi-aș dori să cânt cu alți băieți. Suntem o părticică esențială din întregul ce se numește Cargo.
– Se spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Mai e adevărată această afirmație în zilele noastre?
– Ora exactă în industria muzicală românească? Am și eu o întrebare. Care industrie? Și care showbiz? Nu știu ce să zic. Eu știu că suntem la casele noastre în Timișoara și Arad. și funcționăm bine mersi de 35 de ani. Au fost perioade mai grele, dar noi nu am simțit că trebuie să ne mutăm în București. E adevărat, e capitală, oportunitățile sunt mult mai multe, dar cred că până la urmă contează consistența trupei. Iar la ora actuală, de când cu Internetul, poți să postezi ce clip vrei tu pe Youtube instant, din sufrageria ta.
– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Ce te faci în momentul în care ai uitat un vers dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți? Improvizezi?
– De repetat în gașcă repetăm mai puțin, având concerte săptămânal. Acasă am un mini studio unde repet individual. Cu chitara. Și e clar că repet periodic cu vocea și cu pianul, pentru că mi se alterează auzul. Având atâția wați pe scenă. De la zgomot mult ți se alterează auzul și atunci e bine să te recalibrezi sau să te reacordezi… Da, am un ritual înainte a urca pe scenă. N-o să spun care e. Când intru, vreau să am mintea și sufletul… limpezi, să las problemele de acasă la gura scenei, pentru că doar atunci pot să dau maximum. Mi s-a mai întâmplat să uit câte un vers. Rar, ce-i drept. Atunci îi rog pe cei din fața mea să cânte ei în locul meu…
– Exceptând Cargo, care sunt trupele românești actuale care îți plac și de ce? Pe plan internațional, ce trupe îți sunt aproape de suflet și de ce?
– Îmi plac în general trupele cu mesaj și care creează stări. Artiști care creează vibrație frumoasă. Trupe de afară… ascult toată plaja genurilor, începând cu hard rock, trecând prin muzică tradițională și terminând cu Devin Townsend sau Texas Hippie Coalition.
– De-a lungul anilor ați susținut o serie de concerte în întreaga țară. Unii se plâng de faptul că publicul nu mai este interesat de formații noi și merge doar la rețete bine – știute, la formațiile consacrate. Cum vezi tu această afirmație? E vina publicului sau a trupelor care nu reușesc să își promoveze recitalurile?
– Niciodată nu e vina publicului. Chiar dacă oamenii nu mai au timp să vâneze concerte, nu e vina publicului. Probabil ar trebui o comunicare mai bună. Pe de altă parte, văd trupe noi care au plin peste tot. În loc să ne plângem că nu vin oameni la concerte, mai bine ne-am uita la cei care au plin… poate ne-a scăpat ceva.
– Ce faci în momentele în care nu asculți muzică? Știu că ești pasionat de ciclism. Cât timp acorzi acestei pasiuni și ce satisfacții îți aduce această activitate?
– E adevărat că sunt pasionat de ciclism. Totul a venit odată cu recuperarea mea după accidentul cu motorul. Mai sunt pasionat și de offroad. Cert este că dacă nu am de cântat, evit asfaltul și betonul. Îmi place să ies din oraș. Iubesc muntele, fie că merg pe două sau pe patru roți, nu contează. Îmi place să mă „hrănesc” interior cu starea respectivă.
– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi ca „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii?
– Nu mi-am dorit niciodată să fiu solo artist. Dacă ai idei le poți exprima și în gașcă. Iubesc prea mult ideea de gașcă și rock. Până la urmă rock-ul e cu gașcă, nu singur la microfon.
– Dacă ai avea o lampă fermecată care să-ți îndeplinească o dorință, cu cine ți-ai dori să colaborezi pe viitor, pe scenă, pe plan internațional sau național?
– Dacă aș avea o lampă fermecată? Până la artiști, aș schimba societatea în care trăim. Nu m-am gândit niciodată cu cine aș vrea să cânt dintre toți artiștii planetei. Cert este că mi-e bine așa cum e. Cânt cu oameni pe care îi iubesc și asta e cel mai important.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Eu sunt generația vinil. Țin minte când îmi pica în mână un Maiden nou, stăteam zeci de minute să văd fiecare amănunt. Era o bucurie optică. Pe de altă parte, era și altă vreme. Ne puneam toți și făceam audiție de disc. Dacă mă pun pe mine etalon nu am mai ascultat un vinil de cel puțin două săptămâni. Nu știu cum e mai bine. CD-urile nu mai sunt vandabile și ne rămâne streaming-ul. Până la urmă e important să ajungem în casele oamenilor, să ne asculte muzica.
– Care crezi că sunt principalele probleme sociale ale omenirii în 2020? Dar cele românești? Cum putem să le combatem?
– Eu cred că încet – încet ne autoexterminăm și dacă nu vom face o schimbare radicală fiecare dintre noi, ne ducem ușor și sigur. Cred că nu mai simțim iubirea. Aici nu vorbesc de dragoste, care e egoistă. Nu mai simțim empatie, decât așa de suprafață. Dacă am iubi, n-am mai face rău. Ni se spune tot timpul pe toate canalele: cumpără-ți chestia aia ca să fii fericit… cumpără-ți chestia aialaltă… ai grijă… cumpără medicamentul ăla să nu fii bolnav. Totul se bazează pe manipulare și frică. Oare cum să ținem în frâu, turma? Eu cred că fericirea e o stare interioară și independentă. Dacă o simți – bine, dacă nu – iarăși e bine. În rest, poate ar trebui vobit cu sociologi, nu cu soliști de rock…
– Ce s-a schimbat, pe plan stilistic în muzica voastră în decursul anilor?
– Muzica noastră nu cred că s-a schimbat. S-a schimbat tehnologia, sunetele sunt mai moderne dar ca gen și ca mesaj nu cred că s-a schimbat.
– În luna mai, formația Cargo aniversează 35 de ani de existență la Arenele Romane. Care au fost cele mai bune trei concerte pe care le-ai susținut alături de Cargo în cariera ta și de ce?
– Va fi un concert special, cu niște surprize.Mi-ar fi imposibil să spun care au fost cele mai bune trei concerte. Sunt atât de multe concerte frumoase… Până la urmă dacă se creează o stare… e maxim. Nu pot cere mai mult. Să fie rock!
