Un vechi clișeu spune că fotbalul e un sport de gentlemani practicat de huligani, în timp ce rugby-ul un sport de huligani practicat de gentlemani. Regulamentele stricte, învățate și imprimate în creierul jucătorilor i-au modelat pe rugbyștii 2 metri înălțime și 120 de kilograme să stea drepți și să spună „da, domnule”, în fața arbitrului. Chiar dacă adrenalina și testosteronul dau pe dinafară și uneori apar conflicte, „respect” este un cuvânt cu o mare greutate în rugby.
Fotbalul, la bază, a fost la fel, și încă mai e, însă doar în „enclave” destul de mici încât să nu se vadă prea clar în imaginea de ansamblu. Acum, fotbaliștii sunt învățați de mici să urle dacă sunt atinși de adversari cu-o floare, să se arunce cu talent în careu dacă au ocazia să păcălească arbitrul, pe care trebuie să-l asalteze verbal la orice decizie nefavorabilă.
În ciuda acestor defecte de caracter inoculate multor jucători încă de la grupele de copii, fotbalul este cel mai popular sport din lume. E chiar și sportul meu preferat. Însă nu înțeleg mirarea/supărarea/indignarea unora legată de faptul că rugbyștii au fost primiți cu aplauze la aeroport după un Campionat Mondial cu o victorie și trei înfrângeri, în timp ce pe fotbaliști nu i-a așteptat nimeni la sosirea din Feroe, după calificarea la Europene dintr-o grupă în care altă dată defilai cu selecționata divizionară.
Cauzele cu siguranță sunt multiple, „rădăcina” fiind starea deplorabilă a fotbalului românesc.
Însă chiar și cu jocuri plictisitoare și rezultate submediocre, fotbalul este în continuare sportul rege, iar fotbaliștii sunt constant pe toate ecranele posibile, de la mobil la smartTV, de cele mai multe ori fără merite deosebite pentru această „prezență”, în timp ce rugby-ul este un sport în care se muncește cel puțin la fel de mult, însă este poate mai puțin dinamic, antrenant, și astfel mai greu de „popularizat”.
De aceea mă bucur atunci când văd că rubyștii sunt aplaudați pe aeroport pentru evoluțiile inimoase din Anglia, în timp ce fotbaliștii aterizează în liniște. Măcar o dată la patru ani, nu-i bai dacă rugby-ul ia fața fotbalului în buletinele de știri, măcar pentru o zi, iar fotbaliștii poate învață că poate nu în orice situație rezultatele sunt totul.
PS: Am văzut foarte multă înverșunare atât de-o parte a molului, cât și de cealaltă, ironii, înțepături. Am spus-o întotdeauna: asta e părerea mea, așa cum o fi ea, și nu-i musai ca tu să fii de acord cu mine.
