Casa oamenilor fără casă: o seară în singurul adăpost pentru cerșetori din Timișoara GALERIE FOTO

„Doriţi mască şi mănuşi?”, este întrebarea care, ca un pumn în stomac, te face să intri direct în atmosfera adăpostului pentru cerșetorii din Timișoara. „Să nu vă imaginaţi că aici este raiul pe pământ”, te avertizează amuzat autorul întrebării, un polițist local, în timp ce te afunzi într-o lume căreia nimeni nu are chef să-i recunoască existența. Un bărbat de aproximativ 40 de ani a îndrăznit să iasă din clădire pentru a face un pic de mişcare la barele din faţa unui bloc „ca să se întreţină”, deşi temperatura de afară era sub zero. Un altul, care miroase zdravăn a spirt sanitar, ne priveşte mirat înainte de a intra în încăperea de pe strada Învăţătorului. A ieşit până la WC.

Adăpostul are o singură uşă de acces, prin spatele clădirii, astfel că înainte de a ajunge la ea, realizezi că înaintezi printr-o adevărată toaletă publică. Oamenii străzii, „conservatori” din fire, evită să folosească WC-urile publice de lângă clădire. Este seară, iar cerşetorii s-au întors la „locuinţa lor provizorie”, după ce au cerşit toată ziua sau au căutat prin gunoaie. Centrala este plină, cele 34 de paturi sunt prea puține. Cerşetori, aurolaci, foşti puşcăriaşi, bătrâni şi câteva femei stau pe pat, în aşteptarea mesei, un sandwich şi un ceai cald, oferit de Cantina de Ajutor Social o dată pe zi. Foamea şi alcoolul îi determină pe mulţi dintre ei să devină nervoşi. „M-am săturat să mă tot înjuri, poate îţi trag două după cap”, se aude o voce de bărbat în spate, care începe să se certe cu altul, discuţia aprinsă s-a transformat într-o ceartă între mai mulţi „rezidenți”. Doar ameninţările poliţistului local că vor fi daţi afară dacă nu se liniştesc mai calmează spiritele.

Agitația pare să-l lase rece pe un bătrânel, cu o privire liniştită, care citește concentrat un ziar tabloid. „M-am născut pe 2 ianuarie 1945 pe stradă, nu am avut niciodată casa mea, nu am nici soţie, nici copii. Am mai lucrat cu ziua, de cerşit nu cerşesc că mi-e ruşine la vârsta mea, dar mai caut prin gunoaie după mâncare şi haine”, cam așa sună biografia lui Vasile Moldovan, care a trăit toată viaţa pe străzile Timişoarei. Vecinul său de pat, mai profund, se delectează cu o carte. Iosif are 59 de ani şi spune cu satisfacţie că el are casă în Caraş-Severin, nu este boschetar, dar „dacă nu am unde să muncesc, degeaba am casă, acolo nu am ce să mănânc, de-aia am venit la Timişoara”. Va mai sta în oraş câţiva ani până va lua o pensie după ce a lucrat aproape 30 de ani, iar apoi este decis să se întoarcă acasă. „Orice animal fuge la adăpost ca să scape de frig, dar omul!”, încheie Iosif, ca un adevărat filozof de bulevard. Rezidenții străzilor stau însă bine de tot cu agerimea. Atunci când află că vorbește cu un jurnalist, un bătrânel, foarte deschis până în acel moment și dornic să-și împărtășească povestea vieții, schimbă pe loc macazul. „Nu aveţi voie să îmi luaţi interviu, pentru asta trebuie să îmi daţi 100 de lei. Am crezut că sunteţi de la Asistenţă Socială”.

Apoi o întâlnesc pe Luminița. Are 23 de ani, încă se ferește de mizerie și arată aproape inocent în geaca ei albă, stând cuminte pe pat. „Eu nu pot să stau nespălată ca aştia. Am mers la canal şi sunt nişte ţevi pe unde curge apă caldă şi m-am spălat pe cap”, explică fata. Tânăra este din Craiova şi a luat decizia să plece de acasă încă de pe când avea șase ani, sătulă de bătăile tatălui său vitreg, care a încercat și să o violeze.

„O fată mai mare decât mine cu trei ani mi-a spus să vin cu ea la Timişoara, că e mai bine, şi am plecat de acasă cu trenul”, spune Luminiţa. Până la vârsta de 17 ani a mai stat la adăposturile pentru minori din Timişoara, dar nu i-a plăcut, „tot pe stradă e mai bine”. La 15 ani s-a îndrăgostit de un băiat de pe stradă cu care locuia sub podul Michelangelo, şi a născut şi o fetiţă, Ana-Maria. „Aveam condiţii sub pod, era ca o cameră. La un moment dat am avut şi aragaz, pat, dulap, dar poliţiştii ne-au scos afară. Degeaba au blocat ei intrarea, că încă se mai poate intra, doar că nu mai poţi să îţi laşi lucruri, că le aruncă”, povesteşte Luminiţa. Ochii încep să îi lăcrimeze când îşi aduce aminte de fetiţa ei, care are opt ani, dar acum se află la o familie dintr-un sat din Timiş. Nu şi-a mai văzut copilul de mai bine de doi ani „pentru că nu am bani să ajung la ea. Mâine e ziua ei şi eu nu pot să o văd. Am mai luat-o de câteva ori de la orfelinat, dar am zis că e mai bine acolo decât pe stradă, nu am ce să îi ofer”.

Luminiţa continuă să ne povestească despre viaţa pe stradă şi spune că a fi cerşetor nu e chiar aşa de rău. „Până acum patru ani mergeam în fiecare an la mare, am stat tot sezonul. Mergeam cu trenul, ne mai dădeau naşii jos din tren, dar luam altul şi tot ajungeam. Acolo viaţă, am făcut foarte mulţi bani pentru că turiştii sunt darnici, am dormit pe plajă. Acum nu mai merg că mi-e frică că mă omoară cineva”, îşi aduce aminte Luminiţa. Tânără a reuşit să îşi găsească un loc de muncă, de două ori. „Mergeam din canal la lucru. Am lucrat ca femeie de serviciu pe Brâncoveanu şi ca ambalator manual la o fabrică. După ce îmi fac buletin, o să îmi mai caut că mi-e ruşine să mai cerşesc, am 23 de ani”.

Fostă centrală termică, adăpostul de iarnă pentru oamenii străzii de pe strada Învăţătorului, din subordinea Primăriei Timișoara, este singurul din oraș în care se pot refugia toate persoanele fără adăpost, indiferent că sunt drogaţi sau beţi, au râie, păduchi, tuberculoză sau TBC. Deşi adăpostul are 34 de paturi, în perioadele în care temperaturile scad mult sub zero grade, locaţia a adăpostit şi 55 de cerşetori.

Foto: Adrian Pîclișan