Paiațe pe scena vieții

Eu nu sunt Anonymus. Sunt cine sunt și nu e un secret pentru nimeni că îmi asum tot.

Respir și îmi asum asta. Semnez și asum din nou. Prefer să răspund pentru ce fac decât pentru ceea ce nu am comis. Nu suport oamenii care ”fac” frumos de conjunctură. Aplaudă pe primul rând la un eveniment pentru că îi obligă jobul – cred ei – să-l însoțească pe numberone și atunci fac exces de zel. Aplaudă cu sârg. Se ridică și dansează. Se uită urât la oamenii care nu s-au conformat viziunii profetice a numberone-ului și îi evită cu priviri oarecum superioare.

Până la urmă, nimic mai urât pe lume decât oameni incapabili să își asume propria existență. Nu separă jobul de rest, statutul de subaltern de partid sau serviciu de ființare, și cred că dacă ascund cifrele realității rezolvă cu adevărat ceva. Devin penibili de la postările pe rețelele de scoializare până la răspunsurile date cu un tremur sensibil în colțul gurii când au reportofonul în față și știu că ”se consemnează”. Le-aș recomanda să se trezească la realitate și să fie oameni, dar cine sunt eu să fac astfel de gesturi?!