TIMIȘOARA UITATĂ Medicina în cetate: povestea celor 64 de curtezane deportate care au umplut orașul de boli rușinoase

Clima umedă şi întinsele terenuri acoperite cu mlaştini au pricinuit, de-a lungul veacurilor, numeroase necazuri populaţiei din cetatea Timişoarei, a cărei sănătate a avut mult de suferit. Francesco Griselini relata că oamenii erau adeseori expuşi frigurilor şi, deşi localnicii erau oţeliţi prin muncă şi învăţaţi să umble pe cel mai mare ger cu pieptul descoperit, să doarmă în aer liber, să se expună zăpezii şi vântului fără altă acoperire decât mantaua lor lungă, totuşi nu erau cruţaţi de boli, iar vindecarea acestora era bazată mai ales pe medicina populară.

„În toate bolile, românii îndură atâta cât pot; în cele din urmă, recurg  la leacurile oferite, prin tradiţie, de femeile bătrâne din familie. Leacurile constau din anumite buruieni al căror efect contra bolii era cunoscut, sau recurgeau la superstiţii. Dacă este vorba de malarie, foarte răspândită, folosesc, cu bune rezultate, un decoct de buruieni şi rădăcini amare. În cazul fierbinţelilor periculoase aplică bolnavului cataplasme pe braţe, la gât şi pe ambele părţi ale corpului. Împotriva durerilor de stomac beau decoct de pelin, aflat din abundenţă în Banat; iedera o foloseau pentru tratarea junghiurilor. Medicina populară folosea toate părţile plantelor, de la rădăcini la seminţe uscate şi măcinate. Datorită constituţiei lor robuste, românii, dacă nu se dau pradă exceselor, scapă de cele mai multe boli”, povesteşte eruditul italian.

„Groapa șvabilor”

Din timpul stăpânirii otomane s-au păstrat informaţii care indică existenţa unei preocupări pentru sănătatea locuitorilor, căci pentru unele domenii existau scutiri de diverse obligaţii în schimbul susţinerii unor spitale. Un rol extrem de important l-au avut şi băile publice (hamam), a căror construcţie a început încă din 1554, căci purificarea credincioşilor înainte de rugăciunile zilnice era obligatorie. În secolul al XVIII-lea, coloniştii aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană s-au acomodat destul de greu climei neprielnice din noua provincie a coroanei iar frigurile şi epidemiile de ciumă sau de holeră au făcut numeroase victime.

Banatul şi cetatea Timişoarei ajunseseră să fie denumite „groapa şvabilor”, căci mortalitatea era, într-adevăr, extrem de ridicată. În primii zece ani de la aşezarea coloniştilor în cetate, mureau peste 500 de locuitori ai cetăţii pe an, un număr enorm la o populaţie de aproximativ 6-7.000 de locuitori, cât avea oraşul la vremea respectivă. Lipsa unei igiene alimentare şi corporale contribuia şi ea la răspândirea a numeroase boli, mai ales digestive.

Cimitirul înfiinţat în 1723 ajunsese neîncăpător un sfert de veac mai târziu, iar în 1749 s-a amenajat un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central, închis la rândul lui în 1771. Epidemiile de holeră, febră tifoidă şi ciumă au făcut ravagii, iar cea mai cumplită epidemie de ciumă, în 1738, a făcut peste o mie de victime în ciuda măsurilor sanitare luate de austrieci.

64 de probleme ambulante

În primii ani de stăpânire habsburgică, serviciile medicale erau asigurate de medici militari, felceri şi chirurgi şi a fost organizat un serviciu sanitar coordonat de la Viena. Călugării franciscani au construit între anii 1735-1737 spitalul Sfântul Nepomuk (actuala clinică de oftalmologie), preluat apoi de călugării mizericordieni, cunoscuţi sub numele de „popii negri”, care au îngrijit locuitorii oraşului în timpul epidemiei de ciumă din 1738 cu preţul propriei vieţi. Tot atunci, Timişoara a dobândit şi dreptul de a înfiinţa farmacii, al căror număr era corelat cu cel al locuitorilor. A fost construit spitalul militar, iar în 1757 a fost inaugurat spitalul civil (actuala clinică de dermatologie), dar cele trei spitale erau insuficiente pentru numărul bolnavilor din cetate.

Răspândite erau în Timişoara şi bolile venerice, mai ales după ce, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au fost deportate în cetate 64 de „curtezane” acuzate de desfrânare, care vagabondau prin oraş şi răspândeau aceste boli. Într-un raport al medicului şef al oraşului din 1762, numai la spitalul civil erau trataţi de sifilis 106 bărbaţi şi 151 de femei, iar în anii următori, în ciuda măsurilor luate de autorităţi, flagelul s-a extins.

Prima lucrare de nutriție în limba română

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, o parte din veniturile oraşului provenite din taxele de târguri, vânzarea băuturilor sau amenzi au fost destinate pentru îmbunătăţirea sistemului de sănătate, iar săracii beneficiau de tratament gratuit.

Pavel Vasici, cel care a tradus şi publicat în 1830 „Antropologia”, primul manual de fiziologie umană în limba română, era cunoscut drept „medicul săracilor”. Un an mai târziu medicul timişorean publica „Dietetica”, prima lucrare de nutriţie în limba română, iar în 1832 apărea lucrarea sa despre pesta animală, tot o premieră medicală. La 5 februarie 1847, la spitalul militar din Timişoara avea loc un eveniment remarcabil: medicii militari dr. Muil şi dr. Siess făceau prima operaţie cu anestezie cu eter, aplicând-o soldatului Nicolae Munteanu, la doar 112 zile de la descoperirea acesteia.

În acei ani, Timişoara nu a fost ocolită de noi epidemii de holeră, iar asediul prelungit la care a fost supusă cetatea de către revoluţionarii maghiari în vara anului 1849 a dus la peste o sută de decese pe zi, cauzate mai ales de holeră şi tifos exantematic. Spre sfârşitul secolului, situaţia sanitară a oraşului s-a îmbunătăţit considerabil: existau patru spitale cu 209 paturi, zece farmacii, şase medici orăşeneşti, 33 de medici particulari şi 44 de moaşe. Încă din 1876, acelaşi medic Pavel Vasici a început editarea primei reviste de igienă şi sănătate publică din România, încercând să introducă principile igienei personale în şcoală şi, prin intermediul acesteia, în familie.

Primii salvatori voluntari

În 1886 s-a înfiinţat staţia voluntară de salvare, prima din regatul ungar, al cărei prim sediu a fost în Fabric, iar apoi în Cetate. Aceasta avea iniţial trei bărci folosite în acţiuni de salvare pe Bega, iar în 1898, trei trăsuri pentru transportarea bolnavilor şi a accidentaţilor, 12 tărgi şi tot atâtea genţi şi truse medicale. Remiza cu trăsuri şi bărci se afla lângă actualul parc botanic şi avea telefon.

La începutul secolului XX s-au înfiinţat noi spitale: în 1901 s-a deschis spitalul „Crucea Albă” (spitalul de obstetrică şi ginecologie), care a înfiinţat şi o şcoală de moaşe, trei ani mai târziu a fost inaugurat spitalul de copii, s-a dat în folosinţă spitalul epidemic orăşenesc de lângă Pădurea Verde, s-au înfiinţat mai multe sanatorii, o policlinică şi un laborator medical particular. S-au luat măsuri şi pentru un control sanitar mai riguros şi s-au îmbunătăţit condiţiile de păstrare a alimentelor: carnea provenită de la noul abator al oraşului, construit în 1904, era controlată cu mare stricteţe, a fost construită o fabrică de gheaţă care aproviziona instalaţiile frigorifice ale acestuia, a fost înfiinţată o centrală de lapte pentru sterilizarea şi îmbutelierea laptelui adus de la sate care era distribuit abonaţilor din oraş, vasele care acostau în portul Timişoara erau la rândul lor supuse unui control sanitar atent. Dacă epidemiile care decimaseră populaţia în secolele trecute au fost eradicate, s-au răspândit în această perioadă bolile sociale, mai ales tuberculoza, semnalată cu precădere în rândul „lucrătorilor”, iar bolile infecţioase continuau să ducă la numeroase decese. Municipalitatea a înfiinţat un fond pentru îngrijirea bolnavilor săraci, din care se decontau farmaciilor banii pentru medicamentele necesare.

Se înființează Facultatea și Institutul de Medicină

În anii interbelici, oraşul a fost împărţit în opt circumscripţii sanitare, fiecare condusă de câte un medic şef, a crescut numărul personalului medical calificat, iar spitalele au fost modernizate, a crescut numărul cabinetelor, clinicilor şi laboratoarelor particulare, iar în 1920 s-a înfiinţat ambulatoriul dentistic de stat. Tot în anii interbelici s-a construit institutul antirabic şi ambulatoriul policlinic, s-a înfiinţat dispensarul comunal, s-a întemeiat laboratorul de igienă, iar din 1931 şi-a început activitatea serviciul medicilor şcolari.

A fost introdusă vaccinarea obligatorie pentru anumite boli contagioase şi a crescut numărul aşezămintelor de ocrotire, pentru care municipalitatea a arătat un interes deosebit, preocupată fiind, totodată, de asanarea locurilor insalubre din oraş în care trăiau cei mai săraci locuitori. S-au construit noi băi publice şi au fost modernizate Băile Neptun, s-au luat măsuri pentru deparazitrea cerşetorilor şi a ţiganilor nomazi, s-a reorganizat serviciul de ecarisaj, dar bolile sociale, mai ales tuberculoza şi bolile venerice, au constituit, în continuare, o mare problemă. În 1945, prin Decret Regal, s-a înfiinţat Facultatea de Medicină din Timişoara, iar în 1948, Institutul de Medicină. După cel de-al doilea război mondial, în câţiva ani, cabinetele medicale particulare au fost desfiinţate şi întregul sistem medical a fost reorganizat într-o manieră care a dus, în deceniile care au urmat, la adâncirea discrepanţelor existente faţă de lumea medicală din ţările occidentale.

Foto: woodsrunnersdiary.blogspot.com