TIMIŞOARA UITATĂ Piața Victoriei, motorul economic și spiritual al orașului. Cine au...

TIMIŞOARA UITATĂ Piața Victoriei, motorul economic și spiritual al orașului. Cine au fost arhitecții palatelor din centru

3
DISTRIBUIȚI

piata victoriei timisoara

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai bine de două decenii, au avut loc îndelungi dezbateri ale autorităţilor militare şi civile austro-ungare pentru demolarea fortificaţiilor bastionare ale Timişoarei. Acestea nu mai erau oricum eficiente în faţa noilor tehnici de luptă iar zidurile cetăţii deveniseră o stavilă în calea expansiunii urbanistice. Statutul de oraş fortificat al Timişoarei a încetat în 1892 iar demolările masive au început doi ani mai târziu, desfăşurându-se până la izbucnirea primului război mondial. Demolarea fortificaţiilor, curăţirea şi netezirea terasamentelor, a dus la apariţia unor întinse terenuri virane pe care s-a construit rapid, după cerinţele planului urbanistic al primăriei. Aceşti ani, din vremea primarului Carol Telbisz, mai sunt cunoscuţi ca „epoca de aur” a Timişoarei din punct de vedere arhitectonic, când cei mai bogaţi locuitori şi societpiata fara catedralaăţi puternice şi-au putut permite construirea unor imobile impozante. La începutul secolului XX, când terenurile curăţate şi nivelate erau pregătite pentru ridicarea unor noi construcţii, s-a impus un nou şi îndrăzneţ stil arhitectonic, fundamental deosebit de cele anterioare, care a rămas cunoscut sub numele de „stilul 1900”. Noul curent s-a numit „Art Nouveau” în Franţa, „Jugendstil” în Germania şi „Secession” în Imperiul Austro-Ungar, cu unele caracteristici specifice fiecăreia dintre ţările în care s-a răspândit pe scară largă.

Palatele în stil Secession

Imobilele din Piaţa Victoriei, construite pe fostele ziduri ale cetăţii, aparţin, fără nici o excepţie, acestui stil, rezultatul fiind un ansamblu arhitectural în manieră Secession foarte bine închegat, evidenţiat într-o piaţă de mari dimensiuni, şi care are similitudini  cu cartiere din alte oraşe ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Cea mai mare parte a actualului ansamblu din Piaţa Victoriei s-a conturat la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, chiar în anii care au precedat izbucnirea primului război mondial. În Timişoara, clădirile cu un singur etaj purtau numele de case, în timp ce noile edificii, de mari dimensiuni, cu mai multe etaje, purtau pompoasa denumire de palate. Rapiditatea cu care acestea au fost construite indică prosperitatea oraşului din acei ani şi puterea financiară a proprietarilor acestora.

corso si surogat anii '50

Cele mai multe planuri ale palatelor construite în Piaţa Victoriei i-au aparţinut lui Székely László, cel mai important arhitect şi constructor de la începutul secolului al XX-lea.


În 1908, la doar 31 de ani, el a devenit arhitect-şef al oraşului, post înfiinţat atunci de primarul Telbisz. Stilul Secession cu variantele sale, predominant decorativ, se remarca printr-o bogată ornamentaţie a faţadelor, ancadramente deosebite ale uşilor şi ferestrelor, interioare confortabile şi spaţionase începând cu holul de la intrare şi cu casa scărilor, tavane deosebite, accesorii elegante precum lambriurile oglinzile, vitralile sau candelabrele. O atenţie specială a fost acordată confortului caselor, aceste imobile fiind dotate cu încălzire centrală, alimentare cu apă potabilă şi canalizare,  ascensoare, băi, spălătorii, curent, telefon şi chiar gaz, toate la standardele europene ale epocii.

După ce aceste imobile au fost naţionalizate de regimul comunist, multe interioare au fost „reamenajate” şi reîmpărţite prin micşorarea apartamentelor, care au fost atribuite chiriaşilor, clădirile au fost lăsate să se degradeze încet şi sigur iar pentru faţadele care au mai fost zugrăvite s-au folosit culori terne, menite să estompeze cât mai mult cu putinţă elementele decorative ale imobilelor, care aminteau de „opulenţa burgheză”.

Corso şi Surogat

Actuala piaţă a Victoriei, astăzi una din pieţele centrale ale Timişoarei, era, la începutul secolului trecut, doar o alee, numită Lloyd, după numele primei construcţii ridicate în acest spaţiu, care s-a lărgit treptat. Conceput ca un vast bulevard-esplanadă, acesta a purtat ulterior numele de Regele Ferdinand, până când monarhia a fost înlăturată cu forţa de noua putere comunistă. Cu timpul s-a conturat piaţa, mai ales după ce, în anii interbelici, s-a închis şi latura sudică, o dată cu începerea lucrărilor la catedrala mitropolitană. Aspectul de piaţă s-a definitivat după mutarea liniilor de tramvai şi după închiderea circulaţiei autovehiculelor în faţa operei, când zona a devenit în întregime pietonală. Ea este cunoscută sub numele de Piaţa Operei iar după 1989, pentru semnificaţia pe care a avut-o în zilele din decembrie ale acelui an, a primit numele de Piaţa Victoriei. În tradiţia oraşului, partea pieţei dinspre palatul Lloyd şi a celor construite în continuarea acestuia se numea Corso, în timp ce latura opusă, din faţa palatului Löffler şi a clădirii camerei de comerţ, mai scurtă, considerată o imitaţie de Corso, a primit denumirea de Surogat. Corso era promenada timişorenilor în zilele de dumnică, după slujba de la biserică, în zilele de sărbătoare,  în după-amiezile călduroase de vară când pe această parte a pieţei se lăsa umbra sau seara, când din localurile aflate la parterul palatelor răzbătea, discret, muzica. Pe Corso se plimba protipendada oraşului – pe atunci profesori, medici, avocaţi, actori şi  doamne elegante – în timp ce Surogatul era locul de plimbare al tinerilor, al calfelor şi muncitorilor din Fabric, fără încă ca locurile de promenadă astfel stabilite să fi fost impuse de cineva. Elevii care se plimbau pe Surogat o puteau face doar având  aprobarea conducerii şcolii iar soldaţii, numai atunci când aveau acte prin care dovedeau că sunt în permisie. Piaţa Operei a rămas şi astăzi un loc de promenadă, chiar dacă delimitările sociale nu mai există, este cel mai îndrăgit loc de întâlnire al microbiştilor sau al celor pasionaţi de politică şi, de-a lungul anilor, nu a fost lipsit nici de diferite personaje pitoreşti care îşi făceau veacul în zonă.

3 COMENTARII

  1. Cei din 1890 netezeau vechile fortificatii si le daramau ptr a construi o noua Timisoara , ca noi in 2014 sa le desgropam ca sa le pastram ca si vestigi ale istoriei! Ca sa vezi domnule! Are rost ca sa pastram niste ziduri amarate doar ca sa se pise caini pe ele? Sper sa se astupe totul la loc ce s-a gasit in Pta.sft Gh. si in Pta.Libertati!

  2. Cum cine au fost arhitectii???Bunicii din clanul Ionelas Carpaci si compania…ca acus or sa le revendice cu acte care vor dovedi ca ei le-au construit….

Dă-i un răspuns lui gogu Renunțați la răspuns

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.