Ai idee cât de rău doare când intri în sevraj? Când vrei, și vrei și vrei iar, dar nu se mai poate? Îți vine să urlii, să zgârii, să te cerți cu toată lumea. Sau să implori. Să implori că mai vrei. Că așa ceva bun nu se poate să se oprească și să nu ți se mai întâmple.
Recunosc în public: am devenit dependentă.
Și azi mă gândesc cu toată groaza că de mâine, cumva, trebuie să mă las. Măcar o vreme.
Am devenit dependentă într-o săptămână. Nu am avut nevoie de mai mult. Mi-au placut senzațiile. Emoțiile maxime. Am plâns în săptămâna asta, am râs, am simțit cum mi se ridică fiecare fir de păr. Am ascultat cu fiecare por. Îmi ziceam că o fac pentru mine, dar de fapt era pentru toți ai mei care nu mai sunt. Am cântat cu inima. Apoi am lăsat lacrimile în voia lor. Un plâns de prea plin, de prea bun, de prea frumos. În fiecare zi. De două ori pe zi. Emoție după emoție.
Mi-au rămas în minte fraze. Din unele am păstrat doar senzațiile. Iată una de ieri: ”Dacă mă gândesc bine, și voi sunteți oameni”. Și dacă mă gândesc și mai bine, ar trebui să mă înțelegeți. Știu câțiva oameni pe care i-am făcut fericți în perioada dependenței mele. Mulțumesc eu, că am avut șansa asta!
Azi, la Timișoara se încheie FEST – FDR ( Festivalul European al Spectacolului – Festivalul Dramaturgiei Românești). Deja îmi lipsește de mă doare.
