BIRUITORII Povestea EMOȚIONANTĂ a tânărului care până la vârsta de 4 ani...

BIRUITORII Povestea EMOȚIONANTĂ a tânărului care până la vârsta de 4 ani nu a știut ce înseamnă cuvântul „MAMA”: „Am evoluat pentru că am iertat-o că m-a părăsit”. Cum îi recunoaște pe cei care au crescut în orfelinate

3
DISTRIBUIȚI

denis buta

Părăsiți de cei care le-au dat viață au ajuns să-și petreacă primii ani din viață în orfelinate. Marginalizați de societate și lipsiți de dragostea pe care o mamă le-o poate oferi. Nu au avut șansa să aibă o viață normală, însă s-au ambiționat să creadă că vor reuși. Și au biruit. PRESSALERT.ro vă prezintă, înainte de Sărbătorile Pascale, poveștile impresionante a mai mulți tineri care au crescut în centre de plasament și care au demonstrat că se poate să reușești în viață, dacă își dorești cu adevărat.

„Până la vârsta de patru ani, eu nu am știut ce înseamnă cuvântul mama. Mi se părea normal să dorm cu alți 20 de copii în cameră și să mănânc la masă cu 50”, așa își începe povestea Denis Buta, un tânăr de 27 de ani din Timișoara care și-a petrecut cei mai mulți ani din viață în orfelinat. Denis nu a știut, în anii copilăriei, ce înseamnă să ai o mamă, o familie, să primești afecțiune din partea persoanelor iubite. „Am urât-o mult pe mama pentru că m-a părăsit, în total, de trei ori”, își aduce aminte cu durere în suflet tânărul. Anii au trecut, însă, iar Denis a realizat că singura șansă de a reuși să facă ceva în viață și de a deveni un om care are o viață normală este să învețe. Așa se face că acum Denis lucrează la o firmă privată din oraș ca și consilier juridic și învață de zor în speranța că va reuși să ajungă avocat, în viitorul apropiat.

„Mama avea casă, mașină, nu înțeleg de ce m-a părăsit”

Denis a locuit 19 ani din viață în orfelinat alături de alți zeci de copii care aveau povești de viață la fel de triste ca a lui. Mama acestuia l-a părăsit la vârsta de nici doi ani în orfelinatul din Lugoj, iar ani întregi cea care i-a dat viață nu a dorit să audă de el, astfel că nici nu l-a vizitat. „Când aveam patru ani am început să realizez că ceva nu e normal cu mine. Vedeam că pe unii copii din orfelinat venea cineva să-i mai ia în weekend acasă și auzeam că spun mama. Eu nu știam ce înseamnă cuvântul mama, apoi am înțeles și am început să întreb „unde e mama mea?”, își amintește Denis Buta.

Pe când avea nouă ani, dorința arzătoare de a-și întâlni mama i s-a împlinit, iar momentul revederii a fost unul de-a dreptul emoționant. „Îmi aduc aminte că m-am rugat la Dumnezeu cu o seară înainte și i-am spus „doamne, dacă exiști, aș vrea să vină mama să mă scoată de aici”, iar a doua zi, pe 16 august, a venit mama la orfelinat. Era o femeie înaltă, frumoasă, avea un palton maro, jeanși negri, cizme și a coborât dintr-un Mercedes roșu. Și acum, Mercedes-ul e mașina mea preferată. Știu că a plâns, era foarte emoționată și a decis să mă ia acasă. Mama avea mașină, casă, nu înțeleg nici acum de ce m-a părăsit”, ne povestește Denis.

Însă, din păcate, pentru el, mutarea la mama lui nu a fost așa cum și-a dorit. Tânărul ne explică faptul că „a fost un șoc pentru mine, ea nu mă înțelegea, mă bătea foarte mult și am ajuns să rămân repetent în clasa a IV-a”. După un an, Denis a luat decizia de a fugi de acasă la centrul de copii din Periam pentru că a considerat că e mai bine în orfelinat decât acasă, centru în care a locuit de la vârsta de șapte ani. Băiatul a repetat clasa a IV-a și spune că și-a revenit cu școala. „De abia am reușit să-i conving pe educatori să mă lase să merg la liceu, ei voiau să fac școala profesională, dar eu știam că pot mai mult, visam să termin o facultate”, își aduce aminte Denis, care s-a înscris la liceu la Periam, însă între timp a fost transferat la o școală din Timișoara pentru că centrul de plasament din Periam a fost desființat.

denis buta

„La 21 de ani am decis să iau viața în piept și să plec din orfelinat”

Tânărul povestește că a urmat o perioadă foarte dificilă pentru el.


Asta pentru că ziua mergea la ore, iar noaptea era nevoit să muncească ca să câștige un ban. Astfel, la doar 17 ani, Denis lucra opt ore noaptea într-o brutărie, apoi s-a angajat ca manipulant marfă într-un depozit. „La 18 ani am luat permisul de conducere. Pentru mine, munca a fost o plăcere”, ne explică Denis Buta.

La vârsta de 21 de ani, tânărul a luat o decizie radicală, s-a decis să plece din orfelinat definitiv, asta deși mai putea să stea până la vârsta de 26 de ani, dacă era înscris la o instituție de învățământ. Denis ne spune că s-a hotărât să facă acest lucru pentru că „eram sătul să stau în centru, nu mai aveam nicio provocare și am considerat că nu mai avea rost să mai amân. În final, oricum acea zi venea. Pentru unii copii era un șoc să plece din centru, erau anunțați cu șase luni înainte de a fi evacuați. La 21 de ani am decis să iau viața în piept și să plec din orfelinat, deși mi-a fost destul de greu”.

După un an în care a stat în apartamentul unei asociații alături de alți tineri care au crescut în centre de plasament, Denis s-a mutat, din nou, la mama lui, la Lugoj și s-a angajat. Totul în speranța că va strânge banii necesari ca să plătească taxa de școlarizare pentru a se înscrie la facultate. Din păcate, la vârsta de 22 ani, Denis a trecut, din nou, printr-un moment neplăcut, pentru că a aflat că are TBC, iar medicii i-au spus că este în fază terminală.

Totuși, după câteva luni de tratament, tânărul spune că și-a revenit în mod miraculos, însă a rămas fără loc de muncă, dar și fără banii necesari să se înscrie la facultate, ca să-și îndeplinească visul, pentru că i-a cheltuit pe medicamente. Denis ne povestește că, din acel moment, au reînceput certurile cu mama lui, iar în noaptea de Crăciun aceasta l-a dat afară din casă.

„Mi-a spus că nu am clădit nimic în cei 22 de ani ai mei, multe lucruri grele și atunci i-am zis și eu „dar tu unde ai fost în tot acest timp?”. A fost groaznic, am mers pe malul Timișului și îmi aduc aminte că am plâns toată noaptea, era foarte frig. L-am sunat pe fratele meu, dar mi-a spus că nu poate să mă primească în acea noapte și atunci l-am sunat pe un norvegian, care mai venea la orfelinat să mă vadă și mi-a spus să merg la Timișoara, unde avea un apartament. În acel apartament stau și acum”, ne povestește Denis, care spune cu tristețe că în acea noapte de Crăciun a simțit că mama lui l-a părăsit pentru a treia oară în viață, deși avea mare nevoie de ea.

„M-am înscris la Facultatea de Drept, deși nu aveam toți banii de taxă”

Denis Buta ne povestește că după vârsta de 22 de ani, viața lui s-a schimbat în bine. Asta pentru că s-a decis să se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, asta deși nu avea banii necesari pentru a plăti taxa de școlarizare. „Mi s-a spus la început că eu nu sunt capabil să fac facultatea și m-a deranjat acest lucru, m-a făcut să mă ambiționez mai tare. Am vorbit cu omul din Norvegia, care era un fel de tată adoptiv pentru mine, și mi-a spus că îmi plătește jumătate din taxă și atunci mi-am băgat dosarul, mi-am zis că o să mă descurc eu. Am avut noroc că se făceau angajări în universitate și nu am mai plătit niciun an, pentru că toți anii am lucrat la UVT, mă ocupam de calculatoarele facultății”, ne spune Denis Buta.

Acum, tânărul din Timișoara este înscris în primul an la master, lucrează ca și consilier juridic și este decis ca în toamnă să susțină examenul de admitere în profesia de avocat. Denis povestește, puțin nemulțumit, faptul că „sistemul nu m-a ajutat foarte mult, expansiunea mea s-a produs după 22 de ani. Este o luptă grea și foarte puțini copii din centrele de plasament reușesc, asta pentru că nu sunt susținuți, este important ca educatorii să le transmită valori. Cei care au crescut în orfelinate știu să se descurce când ies, dar nu corect. Cred că am evoluat și pentru că am iertat-o pe mama pentru ce a făcut, dar și pe tata. M-a sunat în urmă cu două luni să-și ceară iertare că m-a abandonat”.

Denis Buta nu i-au uitat pe copiii din orfelinate. Cum încearcă să-i ajute?

Tânărul din Timișoara este un adevărat model pentru copiii din centrele de plasament din județ. De fiecare dată când are timp, Denis îi vizitează pe copii și chiar a „adoptat” doi frați, care o să iasă din orfelinat în viitorul apropiat. „Încerc să vorbesc cu ei, pentru că sunt de părere că orice copil abandonat are nevoie de valori și eu asta încerc să le transmit. Ei trebuie să creadă în ceva și să fie încăpățânați, doar așa vor reuși. Este o luptă grea care, uneori, pare că nu se mai termină. Eu m-am folosit de resursele oferite de stat ca să fac ceva în viață și am reușit”, conchide Denis Buta.

În final, tânărul povestește că a ajuns, după 19 ani petrecuți în orfelinate, să-i cunoască pe cei care au crescut în astfel de locuri „după mers, privire, felul în care vorbesc, bâlbâit”.

3 COMENTARII

  1. Sunt mai mult decât bucuros să văd campanii care promovează succesele tinerilor, indiferent de clasă socială. Însă, sunt împotriva campaniilor care fac apel la victimizare, la traume, la exploatare sentimentală și la modelarea opiniei publice după un anume stereotip jurnalistic. Îmi asum declarațiile pe care le-am făcut în fața domnișoarei Mîț, chiar dacă „filtrul” domniei sale este des și nu și-a permis să scrie adevărul.
    Prin urmare, îmi permit să completez imaginea care mi-a fost creată, prin următoarele afirmații:
    1) Nu sunt victimă;
    2) Nu sunt nesusținut de familie;
    3) Trăiesc o viață normală cu familia mea și cu logodnica mea;
    4) Acceptul de a-mi spune trecutul, a fost pentru încurajarea celorlalți;
    5) Sunt iubit de familia mea;
    6) Nu am cerut, și nici nu doresc să fiu vedetă;
    7) Am ajuns ceea ce sunt, pentru că Dumnezeu m-a ajutat.
    Fac apel la toate persoanele care vor citi aceste reportaje; sub nici un chip nu am acceptat să vorbesc pentru a înmuia sau răni pe cineva.
    Intenția mea a fost una sinceră, obiectivă și reală; de a scoate în evidență faptul că sunt mulți ca mine, care suferă cumplit, care își ascund durerea în pornografie, alcool, droguri, violență, care se vând pentru minciuni, care sunt exploatați, abuzați etc.
    Dar, dacă alegi binele, bine vei găsi; și oricât am încercat să-L fac pe Dumnezeu să-mi fie dator, El mi-a dat de fiecare dată de cel puțin 100 de ori mai mult.
    Dar nu părinții lor sunt vinovați pentru alegerile ulterioare pe care le fac acești tineri; nu. Ei sunt vinovați pentru refuzul lor de a nu lupta, ei sunt vinovați pentru confortul milei, ei sunt vinovați pentru că aleg să nu ierte ceea ce n-au putut controla, ei sunt vinovați pentru că se mulțumesc cu resturi…
    Părintii și/sau ceilalți își au vina lor, până la un punct, de acolo e altă poveste.
    Am fost învățat multe în viața pe care am trăit-o, cele mai multe lucruri m-au invățat oamenii cu inimă bună și cu intenții bune; au fost însă și oameni cu inimă rea și cu intenții rele, fiecare și-au prezentat ofertele. Dar am fost prima persoană responsabilă pentru fiecare alegere. Am condamnat multe persoane pentru lipsurile din viața mea, dar nu m-am scutit când în loc de luptă, am ales fuga.
    M-am refugiat în multe vicii: droguri, alcool, violențe etc. Dar de fiecare dată simțeam că mi se fură ceva, ceva care nu mai puteam recupera.
    Acum, sunt un om liber și refugiul meu este Biblia. Aici am învățat că trebuie să iert, am învățat că nu sunt prost cum spuneau educatorii, că eu sunt capabil să învăț și că nimic nu este imposibil, dacă sunt dispus să muncesc pentru asta. Am găsit acolo un Tată, care mi-a promis că nu mă părăsește, mi-am găsit eroii, am găsit speranță. De acolo am învățat că nimic nu este la voia întâmplării. De acolo am învățat că eu sunt condamnat să-mi cunosc Creatorul și să ma tranform după chipul Lui, să ajung cinstit, milos, iertător, blând, înțelept, sfânt, harnic, înțelegător etc. Abia atunci am înțeles că nu toți oamenii sunt răi, că femeia nu e un obiect sexual, sau o femeie de servici. Abia atunci am înțeles că, a munci și a fi suportul familiei este o onoare. Abia atunci am înțeles că totul îmi este permis, dar nu tot îmi este de folos.
    Singurul sprijin și adevărata libertate, am găsit-o numai în Domnul Isus Hristos.

    Asta am vrut să scot în evidență. Nu am dorit să fiu cunoscut ca fiind traumatizat sau sărman, ci unul dintre puținii care și-a asumat greșelile trecutului și obligațiile viitorului.
    Aștept și alte articole despre BIRUITORI, nu doar în preajma sărbătorilor Pascale sau de Crăciun. Fapte bune se fac zilnic și sunt vrednice să fie imortalizate.
    Rog gazda acestui site, să lase această completare, sau să renunțe la tot articolul.

    Cu deosebită considerație,
    Denis.

  2. Sunt mai mult decât bucuros să văd campanii care promovează succesele tinerilor, indiferent de clasă socială. Însă, sunt împotriva campaniilor care fac apel la victimizare, la traume, la exploatare sentimentală și la modelarea opiniei publice după un anume stereotip jurnalistic. Îmi asum declarațiile pe care le-am făcut în fața domnișoarei Mîț, chiar dacă „filtrul” domniei sale este des și nu și-a permis să scrie adevărul. Prin urmare, îmi permit să completez imaginea care mi-a fost creată, prin următoarele afirmații: 1) Nu sunt victimă; 2) Nu sunt nesusținut de familie; 3) Trăiesc o viață normală cu familia mea și cu logodnica mea; 4) Acceptul de a-mi spune trecutul, a fost pentru încurajarea celorlalți; 5) Sunt iubit de familia mea; 6) Nu am cerut, și nici nu doresc să fiu vedetă; 7) Am ajuns ceea ce sunt, pentru că Dumnezeu m-a ajutat. Fac apel la toate persoanele care vor citi aceste reportaje; sub nici un chip nu am acceptat să vorbesc pentru a înmuia sau răni pe cineva. Intenția mea a fost una sinceră, obiectivă și reală; de a scoate în evidență faptul că sunt mulți ca mine, care suferă cumplit, care își ascund durerea în pornografie, alcool, droguri, violență, care se vând pentru minciuni, care sunt exploatați, abuzați etc. Dar, dacă alegi binele, bine vei găsi; și oricât am încercat să-L fac pe Dumnezeu să-mi fie dator, El mi-a dat de fiecare dată de cel puțin 100 de ori mai mult. Dar nu părinții lor sunt vinovați pentru alegerile ulterioare pe care le fac acești tineri; nu. Ei sunt vinovați pentru refuzul lor de a nu lupta, ei sunt vinovați pentru confortul milei, ei sunt vinovați pentru că aleg să nu ierte ceea ce n-au putut controla, ei sunt vinovați pentru că se mulțumesc cu resturi… Părintii și/sau ceilalți își au vina lor, până la un punct, de acolo e altă poveste. Am fost învățat multe în viața pe care am trăit-o, cele mai multe lucruri m-au invățat oamenii cu inimă bună și cu intenții bune; au fost însă și oameni cu inimă rea și cu intenții rele, fiecare și-au prezentat ofertele. Dar am fost prima persoană responsabilă pentru fiecare alegere. Am condamnat multe persoane pentru lipsurile din viața mea, dar nu m-am scutit când în loc de luptă, am ales fuga. M-am refugiat în multe vicii: droguri, alcool, violențe etc. Dar de fiecare dată simțeam că mi se fură ceva, ceva care nu mai puteam recupera. Acum, sunt un om liber și refugiul meu este Biblia. Aici am învățat că trebuie să iert, am învățat că nu sunt prost cum spuneau educatorii, că eu sunt capabil să învăț și că nimic nu este imposibil, dacă sunt dispus să muncesc pentru asta. Am găsit acolo un Tată, care mi-a promis că nu mă părăsește, mi-am găsit eroii, am găsit speranță. De acolo am învățat că nimic nu este la voia întâmplării. De acolo am învățat că eu sunt condamnat să-mi cunosc Creatorul și să ma tranform după chipul Lui, să ajung cinstit, milos, iertător, blând, înțelept, sfânt, harnic, înțelegător etc. Abia atunci am înțeles că nu toți oamenii sunt răi, că femeia nu e un obiect sexual, sau o femeie de servici. Abia atunci am înțeles că, a munci și a fi suportul familiei este o onoare. Abia atunci am înțeles că totul îmi este permis, dar nu tot îmi este de folos. Singurul sprijin și adevărata libertate, am găsit-o numai în Domnul Isus Hristos. Asta am vrut să scot în evidență. Nu am dorit să fiu cunoscut ca fiind traumatizat sau sărman, ci unul dintre puținii care și-a asumat greșelile trecutului și obligațiile viitorului. Aștept și alte articole despre BIRUITORI, nu doar în preajma sărbătorilor Pascale sau de Crăciun. Fapte bune se fac zilnic și sunt vrednice să fie imortalizate. Rog gazda acestui site, să lase această completare, sau să renunțe la tot articolul. Cu deosebită considerație, Denis.

Dă-i un răspuns lui Denis BUTA Renunțați la răspuns

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.