Azi am emoții ca un copil mic căruia i s-au promis praf de zâne, aripi, baghetă magică, un inorog cu coama curcubeu și pantofi de briliante.
De mâine mă arunc direct într-un ocean de emoții după care am așteptat un an.
M-am îndrăgostit din nou. Lumea e la picioarele mele. Plutesc. Simt cum, în rețeaua neuronală sofisticată a creierului meu, feniletilamina (amfetamina naturală), stimulează întregul sistem.
Impulsurile trec de la un neuron la altul. Se implică și dopamina și norepineprina. Un ”menage a trois” datorită căruia palmele îmi transpira, genunchii mă lasă numai când mă gândesc la ce va fi de mâine încolo, inima o ia la goană și am vreo două stoluri de fluturi imenși în stomac.
Am mai povestit, anul trecut, despre cum am descoperit emoția în stare pură, stând în scaunul de pluș roșu-sângeriu. Apoi am devenit dependentă și tare bine mi-a fost. Îmi venea să tropăi din picioare de bucurie, și de cele mai multe ori, copleșită de tot ce se derula în fața mea, am plâns. De fericire. De speranță.
Miercuri, 15 aprilie, începe din nou și abia aștept. Îmi vine să merg în fața clădirii în care se vor înâmpla câte trei minuni zilnice, încă de pe acum, ca să fiu sigur prima care intră și respiră aerul fermecat.
Nu aș putea, pentru nimic în lume, să-mi răpesc senzațiile astea: senzațiile de la finalul unui spectacol de teatru în care aplauzi până ți se înroșesc palemele, în timp ce ochii îți străluesc și inima îți bate mai tare ca de obicei.
Emoția mea vă fi emoția voastră. Ne-o hrănesc cei de pe scenă, pentru ca emoția noastră le hrănește sufletul și existența. Miercuri începe FEST – FDR. Mergeți la teatru!
