Se întâmplă, câteodată, ca legendele sistemului să-ți creeze o stare de disconfort când știi că ai de umblat după niște acte, iar realitatea din „teren” să te surprindă plăcut. Știu, pare greu de crezut, dar se întâmplă.
Zâmbitoare, eficientă și serviabilă, angajata de la Evidența Populației din Timișoara mi-a verificat actele, mi-a explicat cum să completez cererea necesară, iar în trei minute deja plecam de acolo. Faptul că actele pentru care am depus cerere aveam să le ridic abia o săptămână mai târziu are de a face cu sistemul imperfect, nu cu atitudinea funcționarei publice. O săptămână mai târziu am petrecut chiar mai puțin de trei minute în respectivul birou: iată actele, semnați aici, mulțumesc, la revedere.
Și atunci ce-i cu legendele despre funcționari publici plictisiți, „acri”, iritați, mereu grăbiți cu tine, nervoși că nu știi deja ceea ce ar trebui să-ți spună ei, primii la pauza de cafea și primii acasă la sfârșitul programului (maxim ora 16.00)? Și aceștia există, sunt acolo, și ne întâlnim cu ei exact atunci când fix asta ne mai lipsește.
Nu-i obligatoriu să am dreptate, dar diferența de atitudine între legendarul funcționar public plictisit de viață și de tine și funcționarul public de treabă pe care l-am întâlnit în situația menționată (și în alte câteva) cred că e provocată de mediu.
De mediul în care își desfășoară activitatea, mai exact. Cei zâmbitori și cu atitudine pozitivă pe care i-am întâlnit lucrau în birouri deschise, unde „clienții” intră în spațiul lor de lucru, sunt cumva mai aproape. Cei „acri” lucrează de obicei după sticlă, la ghișeu, în spatele unui pult sau orice fel de barieră care îl separă de cetățeanul pe care trebuie să-l ajute, iar dinamica relației funcționar – cetățean cred că este cu totul alta tocmai din cauza acestei bariere.
Dar cum spuneam, poate mă-nșel. Poate e vorba doar de oameni de treabă și de nesimțiți.
