Colegei mele Georgeta Petrovici îi e frică. Mie nu. Încă nu. Sau cred că nu mai. Am ajuns la un punct de deziluzie completă, de nepăsare şi acceptare a ceea ce trebuie să fie, să vină şi chiar să plece încât nu mă mai ajută nicio celulă din fiinţa mea să mă zbat pentru ceva sau pentru cineva. Nu vreau să plătesc cu sănătatea şi demnitatea mea nimic și sunt convinsă că nu am nevoie de oameni sau lucruri pentru care trebuie să mă umilesc. Nimic nu costă atât. În mare mea de nepăsare am rămas singură. Şi nu regret deloc. De fapt de asta mi-a fost cel mai frică, dar paradoxal a fost lucrul pe care l-am dorit cel mai mult. Şi doar asta spun că m-a eliberat. Doar faptul de a privi cum trec toate pe lângă mine, peste mine, prin mine, dar totuşi trec.
Problema e simplă. Să ştii că deşi te clatini, rădăcinile au rămas adânc înfipte. Iar eu m-am clătinat mult. Din fidelitate pentru nişte oameni de doi lei. Nu scriu o dramă. Unii poate râdeţi, dar toţi am păţit asta măcar o dată. Că vorbim de un loc de muncă, de o relaţie de iubire sau amiciţie toţi am dat o dată cuiva totul şi am luat palme peste palme pe care le-am dus cu graţie, încă iubind. Dar într-o zi ceva se rupe în tine. Şi atunci dispare tot.
La mine ziua aia a fost acum un an. De asta mie nu îmi e frică. Aşa cum am zis. Îmi e scârbă. Scârbă de oameni care te judecă fără să te cunoască, de oamenii care mă înjură deşi nu m-au văzut niciodată la faţă, îmi e scârbă de oamenii care cer ceea ce nici ei nu pot să facă, dar te jignesc pentru că nu poţi să le dai. Îmi e scârbă de oamenii care judecă cu două măsuri. Îmi e scâbă de oamenii care nu văd că în goana lor de a face rău au ajuns nişte penibili. Îmi e scârbă să mai am parte de avansuri de la bărbaţi însuraţi sau cu prietene, pentru că îmi e scârbă de oamenii ăştia care nu au curaj să fie bărbaţi şi să îşi ia viaţa de la capăt dacă nu sunt fericiţi cu ce au deja. Îmi e scârbă de curve care se dau femei de casă și care mimează iubirea pentru a primi bani cu care să se mintă că sunt fericite. Îmi e scârbă de colege care mă văd pe stradă şi nu mă salută. Îmi e scârbă când ţi se cere mereu şi tot ce primeşti înapoi sunt jigniri. Şi cel mai mult îmi e scârbă de tot ce am sperat şi am visat vreodată de la oameni de nimic. Am obosit. Vă ştiţi. De unii îmi e lehamite să îmi aduc aminte. Pe alţii încă îi mai văd, din păcate. O vreme.
Si noua ne e scarba de tine
Tocmai despre o astfel de atituine este vorba in articol. Despre oameni care judeca fara motiv, despre oameni care nu cunsc notiunea de respect. Va adresati unei femei, daca nu sunteti de acord cu ceea ce scrie, solutia este simpla: NU MAI CITITI! Fiecare are dreptul la opinie, atata vreme cat nu lezeaza demnitatea si imaginea altora, totul e ok. Cand se trece de aceasta limita se numeste nesimtire.
Speranta de mai BINE, moare ultima! Esti prea tanara Loreleyn draga ca sa fi asa de pornita! Si unii colegi/sefi de ai tai te-au cam indispus? Lasa ca vine vara, soarele va straluci si pe strada ta si a noastra! Asa sa moara dussmanii de inima rrea!
Razvane esti un nesimtit. Accepta si parerile altora. poti s-o contrazici daca vrei, dar nu asa.
esti mega frustrata 🙂 si ai tinut sa spui asta public
Roxana, ii clar ca nu ai citit „articole” precedente unde face de kkt fetitza omorata de cocalar…vrei link? tu si Vlad spuneti ca oi fi eu un nesimtit, dar ii clar ca nu ai vazut „opera” demna de buda a acestei nesimtite
PS: ar trb sa vedeti cum vb in privat – ti se face rau
cum vorbeste în particular, ce a scris în alte articole este problema ei…ceea ce a scris în acest articol este alta. si in unele afirmatii are dreptate.