Roger that

Folosită în operațiunile militare, prin intermediul undelor radio, expresia “Roger that” s-ar traducere prin “am înțeles”, “am priceput”, “mesaj recepționat”. Din păcate, astăzi, înțelegem tot mai puțin și încercăm să transmitem mesaje tot mai codificate în speranța că receptorul va prinde din zbor mesajul. Nu se întâmplă deloc așa, iar comunicarea devine aproape insuportabilă. Am ajuns, și aici mă includ, desigur, și pe mine, un soi de mizantropi urbani, care funcționăm după principiul: vorbește mult, dar nu spune nimic, spune-le tuturor că-i iubești, că sunt frumoși, dragi și minunați, dar, în sinea ta, disprețuiește tot ce te înconjoară. Vine, însă, un moment, în care trebuie să ne aplecăm mai mult asupra celorlați, asupra nevoilor lor, asupra a ceea ce sunt ei, de fapt, dincolo de gesticulațiile non sens cu care ne amețesc mințile, iar atunci și, spun eu, numai atunci, vom fi capabili să vedem cu adevărat și în noi.

Sigur că e ușor să dai sfaturi, să ai revelații personale pe care, ulterior, să le etalezi drept lecții de viață celor din jur, dar lucrurile funcționează la un nivel mult mai mistic decât am putea crede. Dincolo de idiosincraziile fruste ale fiecăruia dintre noi, există resorturi mult mai profunde decât observăm la o judecată simplistă. Ar fi imposibil, desigur, să încercăm să înțelegem toată lumea care ne înconjoară și lipsit de rațiune, dar este imperativ necesar să ne aplecăm cu o mai mare înțelegere spre cei care înseamnă cu adevărat ceva pentru noi, să nu ne alienăm de teama că vom descoperi în ei frici adânc îngropate în noi. E lesne să vorbim de maladiile incurabile care guvernează societatea de azi, fără a privi cu atenție la bolile care își sădesc rădăcini în noi: neîncredere, frustrări, abandonuri, superficialitate, autosuficiență, viciu.

Ne mulțumim să trăim vicii de moment și să le numim “povești frumoase”, când, în sinea noastră știm că nu ne putem mulțumi cu frânturi de momente, că tindem să trăim viață, nu viciu, că suntem făcuți pentru a căuta sensul și fericirea, nu plăcerea superfluă care nu face decât să ne răpească, puțin câte puțin, din eul deplin.

La fel de lesne e să crezi că îți poți completa cultura cu citate, cu discursuri motivaționale de “psihopupu” de tarabă, că, punându-te pe tine în prim plan și iubindu-te mai mult decât orice pe lumea asta, îți va da un sens. Din punctul meu de vedere, tocmai în punctul în care ajungem să ne hrănim cu “junk-ul” acestor impostori ai psihologiei sau public speaking-ului, ne-am pierdut sensul. Nu poți găsi adevărul, scopul, trăirea cardinală în show-urile de Facebook sau de sală de conferințe de hotel ale acestor netrăitori ai adevărului.

În acest fel, am anula tot ce e real, tot ce ne înconjoară, transformându-ne exact în ceea ce am început deja să fim, niște mizantropi urbani, care sub pretexul că ne iubim așa de mult și că suntem niște “oameni frumoși” ne negăm propria schilodire a sufletului, încetăm să căutăm pentru că am găsit o formă confortabilă (dar deosebit de periculoasă) de a ne fi de ajuns așa cum suntem. Or, asta nu e evoluție, e doar plafonare și vanitate, care nu ne va vindeca rănile, ci, din contră, ne va aduce la un grad de sminteală care va da de furcă adevăraților psihologi și psihiatrii mult de aici încolo, dar poate prea târziu. Să nu ne lăsăm, așadar, păcăliți de răul pe care îl vedem în exterior, ci să ne uităm cu mare atenție, să luptăm cu cel ce și-a făcut un culcuș comod în noi, la fel cum nu trebuie să uităm să privim și în bunătatea celor de lângă noi, înainte de a ne ridica un soclu de moralitate, corectitudine și superioritate. Să ascultăm, deci, să transmitem, să comunicăm și să pricepem.

Roger that?