Criticul este un scriitor ratat. Nefiind capabil el însuși să creeze, criticul ancorat în propriile dogme, în, deseori, frazeologii tipizate, încearcă să ofere o perspectivă sui generis asupra unei opere, a unui subiect, a unei întâmplări sau raportându-se la viața celorlalți. Am căzut și eu, deseori, în acest păcat al „cercului strâmt”, în care mi-am împărțit generos părerile, fără ca nimeni să mi-o fi cerut sau, și mai dur spus, doar ca să mă aflu în treabă. Și poate nu e atât de greșit să îți dai cu părerea, dar dacă am făcut-o fără a lua în seamă și poziția celui vizat, cu siguranță, am comis o eroare. De fapt, multe erori.
Una dintre ele este generalizarea. Este greu, ca ziarist, să te distanțezi de percepția publică, să renunți la blazările și platitudinile pe care crezi că le așteaptă cititorul de la tine. Ajungem, acum, la o altă boală grea, de care suferim tot mai mulți. Uniformizarea. Adoptăm un discurs comun, ne întoarcem armele împotriva „dușmanului”, criticăm, anulăm, lovim. Nu ne oprim până ce nu ne-am redus oponentul la nimic, până ce nu l-am descompus fir cu fir ca pe un ghem aruncat într-o doară pe o podea de lemn patinat. De ce facem asta?
Pentru că ne e frică să vorbim despre noi.
Nu mă refer aici la banalitățile de pe rețelele de socializare, la trivialitățile cu care vânăm „like-uri” sau „commenturi faine” – la deja clasicele „au înflorit lalele” sau „au înnebunit salcâmii”. Sunt nevinovate și acestea, până la urmă. Dar să ne ascundem în spatele unor măști pe care să le acoperim permanent cu altele noi, mai colorate, mai vesele, impasibile, exaltate, după cum ne dictează situația, e totuși trist.
Îmi revine obsedant în minte una din replicile personajului Jep Gambardella „Așa se încheie totdeauna: cu moarte. Dar mai întâi a fost viața, ascunsă sub bla, bla, bla, bla, bla. Totul e stabilit dedesubtul flecărelilor și al zgomotului. Liniște și simțământ. Emoție și frică. Sclipiri de frumusețe palidă și inconstantă. Și apoi, degradarea și omul mizerabil. Toate îngropate la adăpostul stânjenelii de a exista pe lume. Bla, bla, bla, bla. Dincolo de asta e cealaltă lume. Eu nu mă ocup de cealaltă lume. Prin urmare, hai să începem acest roman. La urma urmei, e doar o scamatorie…”
Îngropăm, în fiecare zi, sub o grimasă stingheră, tot ceea ce am vrea să aflăm despre ceilalți. Să le cunoaștem calitățile, dorințele, să le descoperim bucuriile și fricile, să îi lăsăm să se simtă liberi să fie ei înșiși, totul de teama că nu vor fi așa cum ne imaginăm noi că sunt. Pentru că, deseori, nici măcar noi nu suntem așa cum ne imaginăm că suntem. Dar, în momentul în care conștientizăm acest lucru, în momentul în care apăsăm adânc cu degetul pe rană, ea se închide.
Iar când se închide, putem face, vorbi, fi. Când nu ne mai raportăm la așteptările pe care credem că le au ceilalți de la noi, dăm bla, bla, bla-ul la o parte și spunem exact ce vrem. Așadar, ceea ce vreau eu să spun azi e cam așa.
Mă urc grăbită în tramvai. În spatele meu, un cuplu de vârsta a treia. Un el, cu părul grizonat, cu o pălărie albă și un sacou crem din stofă de lână. Batistă bleu ciel la buzunar, degete lungi, noduroase, dar curate și de un alb straveziu. O ea, ceva mai tânără decât vârsta celui care o însoțește, cu o rochie verde smarald, cercei cu rubine, pantofi crem de piele întoarsă. Încerc să ghicesc. Probabil, el la vreo 77 de ani, ea în jur de 64. Îmi imaginez o poveste de dragoste minunată, în ochii celor doi se poate vedea și acum acea scânteie frumoasă a iubirii profunde. O căsătorie împlinită, seri pline de tihnă, petrecute cu discuții țesute în jurul unui pahar de vin, după ce copiii au fost duși la culcare. Ani mulți, probleme depășite, supărări, dar contrabalansate de multe clipe de fericire.
Întorc privirea, pentru a nu-i jena cu curiozitatea mea intruzivă. Și aud… „Draga mea, tu nici acum, după 30 de ani, de când suntem împreună, nu ai de gând să divorțezi? Cât mai vrei să așteptăm?” Tăcere. Mai bine de un minut de tăcere. Urmat de o voce care e cu mult mai tânără decât cea care o poartă. „Dragul meu, de 30 de ani, îmi pui mereu aceeași întrebare. Iar eu nu îți răspund niciodată. O să o fac acum”. Mai trece un minut de tăcere. Mă rog insistent, invoc toate forțele universului să încetinească tramvaiul, pentru că la următoarea stație trebuie neapărat să cobor și nu aș vrea să pierd răspunsul care ar putea lumina măcar un colțișor din acel univers de posibilități care se află în spatele acelui constant „bla, bla, bla…” După încă un minut, ne apropiem de stație. Mă simt panicată de zgomotul produs de roțile tramvaiului pe șine, care gonește parcă împotriva acestui deznodământ pe care îl sper apoteotic. Lumea deja se îngesuie la uși, dar eu nu mă mișc de pe loc. Ușile dau să se închidă, iar atunci aud: „Pentru că nu mi-ai spus niciodată că…”. Mă trezesc brusc din reverie. Am fost oarecum proiectată direct în stație, pesemne de un călător, cu rucsac în spate, prea grăbit, și care mă privește iritat că a trebuit să sară din tramvai în ultimul moment, din cauza uneia ca mine care aștepta să audă un răspuns. Un sens la cei 30 de ani de bla, bla, bla al acestui cuplu misterios. Mă întorc și îi văd pe cei doi bătrânei strângându-se de mână și privindu-se unul pe altul duios. Tramvaiul se pune din nou în mișcare. Stația începe să se golească. Orologiul catedralei bate ora. Să vedem: bla, bla, bla, bla, bla… Deci este 5.
