O pată de culoare în peisajul artistic timișorean, Kindlein nu seamănă cu ceea ce cei mai mulți își imaginează că ar trebui să fie un artist. De exemplu, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a fost sărbătorită la Timişoara, în mai multe ocazii, prin concerte-spectacol mai puțin obișnuite realizate de Emil Kindlein.
„Ca introducere la alte concerte, am declarat că Eminescu e cool, e trendy la orice vârstă, e viral chiar dacă nu are cont de Facebook etc. Am forţat, am supralicitat, când de fapt din experienţa ultimilor ani am putut observa că Eminescu e mort, îngropat şi dus departe… A ajuns pe bancnota de 500 de lei şi astfel e departe de sufletul publicului. Prin spectacolele de muzică şi poezie încerc să demolez piedestalul poetului national, să-l scot din programa obligatorie de Bac şi să-l vâr în buzunarul din spate de la blugi”, spune artistul, care nu e nici pe departe un conformist al serilor de poezie. În spectacol, chitara electrică şi toba sunt cât se poate de rock, ca apoi să ajungă natural şi firesc la sonoritaţi de jazz pe teme de saxofon şi apoi la vorbe şoptite pe acorduri de chitară acustică.
Născut în 16 Iulie 1973, Emil Kindlein s-a apucat de muzică în perioada liceului, prima sa formaţie fiind numită… Porcul Beat.
„M-am apucat târziu, mă uitam la concerte şi vroiam să fac şi eu ca ei. Simţeam că atunci când ascult muzică, mă bucur. Nu ştiam să cânt la niciun instrument, dar împreună cu câţiva colegi am hotărât să facem o trupă care s-a numit Porcul Beat. Eram în clasa a IX-a şi am căzut de acord ca fiecare să meargă să înveţe un instrument. Evident, niciunul din colegii mei nu s-a dus, doar eu. Ţin minte că în acea vreme am văzut la televizor un tip cu o chitară şi cu o muzicuţă la gât. Cred că de atunci pendulez între rock şi funk, îmbin energia cu partea poetică“, îşi aminteşte Kindlein.
Chiar dacă de-a lungul carierei sale muzicale Emil s-a ales adesea cu particula de „folkist“, etichetarea aceasta nu îl caracterizează pe deplin. „La noi, în România, folkul este o poveste tristă, o şansonetă rusească. Şi asta pentru că de-a lungul timpului nu s-a permis să se inoveze în acest domeniu. În alte ţări există noutăţi în acest domeniu. Cred că am fost folkist în momentul în care în Timişoara nu se cânta deloc la chitară acustică. Folk-ul meu e foarte fuzionat, e energizat cu alte stiluri“, adaugă Kindlein.
Pe lângă activitatea sa muzicală, el a mai activat ca profesor de limba engleză, germană şi chitară şi este un înfocat colecţionar de ceasuri, pasiune moştenită de la bunicul său, Petru Kindlein, unul dintre cei mai cunoscuţi ceasornicari ai secolului XX, din Lugoj.
Artistul timişorean a lansat o serie de microfoane, articole unicat realizate din argint după un concept original, şi a pus bazele festivalului Analog Mania.
Amintiri de la Woodstock-ul românesc
Definirea drumului său muzical a fost presărată cu o serie de momente interesante, unul dintre acestea derulându-se în luna iunie a anului 1991, la primul festival de rock din ţara noastră, numit Rock ‘91.
„Acela a fost un moment extraordinar. A fost Woodstock-ul românesc. Ne-am urcat pe tren toţi hippioţii din Timişoara. Pe tren toată lumea cânta. Eu aveam un caiet cu cântece scrise de mine, iar în jurul meu erau Saşi Vuşcan, Mirela Iacob şi alţii. Am repetat trei piese pe tren şi ne-am dus la scena festivalului, unde am vrut să le cântăm. Nu am cântat pe scenă, ci în jurul acesteia. A fost o încurajare pentru mine. Mai apoi am cântat cu Robert Nedelcu, care este un Syd Barett al României, un proiect avangardist. Noi am făcut muzică de dragul muzicii. Nu am făcut muzică să avem succes“, spune Emil Kindlein.
A renunțat la cluburi
Muzicianul timişorean a renunţat la cântările „de club“ de cîţiva ani şi consideră că scena muzicală locală este mult mai bună decât ceea ce se întâmpla în urmă cu zece ani în oraşul nostru.
„Am renunţat la cântările de club acum ceva ani. Mă simţeam ca un produs de consumat. Ideea aia, că după o săptămână de lucru oamenii ies în club, beau o bere în timp ce unii cântă. Eu nu vreau să fiu consumat aşa. A trebuit să inventez noi locuri de cântat şi experienţa a fost senzaţională. Încet, încet unii artişti înţeleg asta şi mă bucur să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Scena locală din Timişoara este compusă din muzicieni care cântă şi muzicieni care cântă ca să-şi plătească facturile şi chiriile. Există artişti puțini care vor face şi vor cânta din suflet, indiferent dacă onorariile sunt mici. Nu dau vina pe scenă şi nici pe propietarii de cluburi. Eu, ca artist, trebuie să influenţez o generaţie, fie că sunt pe stradă, fie că sunt în club. Oamenii din club vor să facă bani, nu artă. Totuşi, scena locală e mai bună. Acum zece ani nu găseai o urmă de boxă de cântat prin cluburi. Acum e mai bine“, recunoaște Emil Kindlein.
