Pregătiri de Paște în vestul țării. Ce vechi obiceiuri și tradiții se păstrează în mânăstirile bănățene

Mulţi credincioşi aleg să întâmpine Învierea Domnului departe de oraş, la mănăstiri aflate în locuri liniştite din judeţul Timiş, unde slujba de Înviere are o încărcătură aparte şi tradiţia celei mai mari sărbători creştine este mult mai respectată.

O veche tradiţie la o mănăstire mai nouă

Deşi mănăstirea Şag-Timişeni, aflată la doar 15 kilometri de Timişoara, nu este una foarte veche, măicuţele respectă o veche tradiţie şi încep să înroşească în Vinerea Mare, ziua în care Iisus Christos a fost răstignit, în jur de o mie de ouă, cu foi de ceapă roşie. Ouăle roşii aşezate în formă de cruce, simbol al patimilor lui Iisus Christos şi al sângelui vărsat când a fost răstignit, sunt aşezate în Vinerea Mare în curtea mănăstirii, alături de icoana Mîntuitorului, şi sunt sfinţite de preot iar după Înviere, sunt puse pe masa de Paşti şi împărţite mai ales oamenilor nevoiaşi care trec pragul mănăstirii. Obiceiul s-a statornicit la mănăstirea Şag în anii postdecembrişti şi în fiecare an, numărul celor care vin la mănăstire pentru slujba de Înviere este tot mai mare. Mănăstirea Şag a fost ctitorită în 1944 de Vasile Lăzărescu, episcop al Timişoarei la vremea respectivă, dar în 1959 a fost închisă de comunişti şi reînfiinţată în 1968. În anii care au urmat s-a construit şi prima biserică a mănăstirii iar în 2002 a început construirea unei noi biserici, care a fost sfinţită în 2013.

Bisericile mănăstirii Cebza

Nu departe de Timişoara, pe drumul care leagă Comuna Jebel de Ciacova, la Cebza, se află o altă mănăstire de maici. Potrivit tradiţiei, biserica ar fi fost ridicată pe locul unor lăcaşe de cult mai vechi iar altarul se află deasupra unui izvor a cărui apă e considerată a avea puteri tămăduitoare.   Biserica veche de lemn, închisă şi ea în timpul regimului comunist, a redevenit aşezământ monahal în 1996 şi este monument istoric iar un corp de clădire care cuprinde şi noua biserică a fost dat în folosinţă în anul 2006. La mănăstirea din Cebza se organizează pelerinaje şi mulţi credincioşi vin să se roage aici, mai ales cu prilejul marilor sărbători.

Mănăstirea Partoş şi minunile Sfântului Iosif cel Nou

La aproximativ 50 de kilometri de Timişoara, mănăstirea Partoş, menţionată încă din 1571, este locul în care a trecut la cele veşnice Mitropolitul Iosif al Timişoarei, canonizat sub numele de Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, ale cărui moaşte au fost aduse  la catedrala mitropolitană din Timişoara în 1956. După ce s-a retras din scaunul mitropolitan, el şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă la mănăstirea Partoş, unde a trecut la cele veşnice în 1656, la vârsta de 85 de ani şi se păstrează mai multe legende care vorbesc despre minunile pe care le-a înfăptuit şi după săvârşirea din viaţă, mulţi bolnavi, creştini sau musulmani, recăpătânduşi sănătatea după ce s-au închinat şi s-au rugat la mormântul său. Inscripţia săpată pe lespedea aşezată peste mormântul său zidit în naosul bisericii se mai vede şi astăzi iar deasupra locului în care a fost îngropat s-a aşezat o icoană pictată în 1782, cu un text slavon închinat sfântului, care se vede şi astăzi. În 1777, călugării au părăsit mănăstirea, alungaţi de o iarnă foarte grea iar viaţa monahală a fost reluată în 1944, când au fost aduse aici câteva măicuţe. Şi această mănăstire a fost desfiinţată în timpul regimului comunist şi a redevenit mănăstire de călugări, cum fusese de la începuturi, în anul 2008. Din 2012, s-a dat în folosinţă „Casa Reginei Elisabeta”, unde se află un muzeu şi o bibliotecă iar mănăstirea e vizitată de tot mai mulţi credincioşi, precum şi de turişti care apreciază vechi monumente încărcate de istorie.

Mănăstirea Săraca şi icoana făcătoare de minuni

Una din cele mai vechi mănăstiri din Banat, care a avut, la rându-i, o istorie din cele mai zbuciumate dar care este astăzi un adevărat loc de pelerinaj, este mănăstirea Săraca, aflată nu departe de Gătaia. Atestată documentar încă din anul 1270, a fost închisă prima dată din ordinul împăratului Iosif al II-lea şi scoasă la licitaţie dar cu timpul a fost lăsată în paragină şi a fost numită „Săraca”. A redevenit aşezământ monahal în anii interbelici dar în 1959 a fost din nou desfiinţată de comunişti, redvenind aşezământ monahal în 1987. Mănăstirea, în prezent un aşezământ de călugări, este un valoros monument istoric, în care se păstrează o veche pictură interioară şi o icoană a Maicii Domnului despre care se crede că este făcătoare de minuni.

Mănăstirea Izvorul lui Miron, ctitoria primului Patriarh al României Mari

Construirea mănăstirii a început în 1912, prin grija lui Miron Cristea, pe atunci episcop al Caransebeşului, care fusese fermecat de frumuseţea locurilor, şi a fost terminată în 1929, după ce ctitorul ei devenise deja primul patriarh al Regatului României Mari. Mănăstirea poartă numele acestuia şi al izvorului cu apă caldă lângă care episcopul a hotărât să zidească lăcaşul de cult, numit Izvorul Tămăduirii. Biserica mănăstirii este singura din Banat pictată în exterior, pe un fond albastru, fiind supranumită „Voroneţul Banatului”. Pe lângă chiliile pentru călugări, s-au construit şi locuri de cazare pentru pelerini, s-a amenajat o bibliotecă şi un muzeu religios. Tot în partea de răsărit a judeţului, una din cele mai frumoase zone ale acestuia, a fost înfiinţat în anul 2001 un aşezământ monahal de măicuţe la Fârdea, comună aşezată la poalele munţilor Poiana Ruscă, nu departe de lacul Surduc.

Surse foto: adevarul.ro, ziareromania.ro, radiotimisoara.ro, agerpres.ro, tion.ro, ziarullumina.ro, 99tour.ro, timisoreni.ro, wikipedia.org, crestinortodox.ro, doxologia.ro,