Portret Victor Miclăuș, unul din basiștii de nădejde ai Timișoarei:„ La artiști,...

Portret Victor Miclăuș, unul din basiștii de nădejde ai Timișoarei:„ La artiști, cel mai periculos e orgoliul“

0
DISTRIBUIȚI

Numele lui Victor Miclăuș are o rezonanță aparte în rândul acelora care urmăresc scena muzicală. Născut în ultima zi a lunii martie în 1972 la Timişoara, numele lui a apărut recent în supergrupul care a susținut un concert extraordinar în cadrul evenimentului Gala Excelenței Bănățene, unde alături de el au evoluat Bogdan Bogy Nagy – voce, Horea Crișovan – chitară , Florin „Flocea“ Cvașa – tobe și Marcelle Poaty Souami – claviaturi. Fost coleg de clasă cu Horea Crișovan, Victor a „crescut“ alături de grupul Flores și a făcut parte în 1991 din gașca muzicală care a susținut o sumedenie de concerte în polul cultural al orașului din acei ani, Jazz Pod 16. De-a lungul ultimelor decenii, a colaborat cu o serie de artiști și a fost implicat în componența multor proiecte. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Victor Miclăuș, care ne-a mărturisit o serie de amănunte inedite din scena muzicală a Timișoarei și nu numai.

– Când și unde te-ai născut? De unde vine pasiunea ta pentru muzică?

– M-am născut în Timișoara. Sunt aproape 50 de ani de atunci. Pasiunea pentru muzică vine probabil din familie. Părinții mei aveau o colecție impresionantă de discuri, majoritatea de muzică clasică. Făceam audiții în familie, mă duceau la Operă, deci am crescut cumva înconjurat de muzică. Mai târziu, la școală, învățătoarea mea a descoperit că aveam talent la muzică și le-a sugerat să învăț un instrument. Așa am ajuns în grupul Flores, condus de profesorul Ion Mătăsaru. A fost primul pas în cariera de muzician.

– Ce amintiri ai din perioada cu trupa Flores și care au fost primele tale ieșiri în fața publicului? Aveai emoții?

– Primul meu instrument a fost chitara. La Flores am făcut trecerea de la chitară la chitară bass. A fost o conjunctură interesantă care m-a determinat să fac asta. Trebuie să îți imaginezi un grup de vreo treizeci de copii cu chitare acustice și un singur bassist între ei. Evident era mai interesant bass-ul, fiind și instrument electric. Întâmplător mi-a și plăcut, acasă cântam linii de bass de pe discuri cu chitară, iar când s-a eliberat postul la Flores l-am ocupat. A fost o perioadă frumoasă, participăm la foarte multe concerte, festivaluri, filmări. Sincer, primele ieșiri în față publicului s-au cam șters din memorie. Evident că am avut emoții la început, dar apoi a intervenit rutina. În plus eram foarte bine pregătiți așa că eventual era prezentă emoția aceea creativă, pe care o are probabil fiecare artist când urcă pe scenă. Nu mai era vorba însă de trac sau frică.

– Cum ai ajuns să faci parte din trupa Logaritm ?

– Inițial a fost Loga-Ritm. Formația vocal instrumentală a Liceului Loga. Am fost coleg de clasă cu Horea Crișovan. El cânta binișor la chitară, eu cântam binișor la bass. A fost nevoie de o formație care să reprezinte școala la Cântărea României. Astfel , cu sprijinul conducerii politice a liceului am primit o sală de repetiții și acces la scule (niște boxe și amplificatoare pe care evident le-am distrus în scurt timp). Am mai găsit un coleg care știa să bată la tobe și cam asta a fost , s-a făcut trupa. Ne-am pus pe cântat rock. Ulterior Loga-Ritm s-a transformat în Logaritm . Țin minte că am fost la Constelații Rock la Râmnicu Vâlcea, cred că in vara anului 1989, și am cântat la un festival Tim Rock unde , ca să apărem pe scenă , a trebuit să păzim sculele într-o noapte. La Grădina Capitol…

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat?
– Primele discuri… ce mi-a căzut la mână de prin casă. Operă, muzică clasică, country, Abba, orice prindeam . Eram ca un burete din punctul ăsta de vedere. Mai târziu Queen, Bee Gees. Apoi Iron Maiden. Știam vreo două albume la bass. Unu la unu, sau așa îmi plăcea să cred. A fost oricum o școală bună.

– Între 1991-1993 ai colaborat cu Liviu Butoi, alături de care ai susținut multe concerte în clubul de jazz ”POD 16”. Care au fost cele mai frumoase amintiri din acea perioadă, cum era scena de jazz de după Revoluție în Timișoara?

– Colaborarea cu Liviu s-a întins pe o perioadă mai lungă, dar nu a mai fost așa de intensă ca la început. Chiar deschisese Pod 16 și mergeam cu gașca la terasă. Primul lucru care m-a surprins, foarte plăcut de altfel, a fost că muzica era în surdină, nu urla ca la alte terase. Și era muzică bună. A fost cam primul contact real cu jazz-ul. Aveam pe atunci o trupă cu Sași Vușcan și Levi Molnar. În inocența noastră intenționam să trimitem un demo pentru Festivalul de jazz de la București. Sași făcea ore de chitară cu Dan Ionescu și l-a chemat la o repetiție să ne vadă și să ne dea ultimele sfaturi. Un fel de fine-tuning. A venit Dan, ne-a văzut, la un moment dat a luat chitara și am jamm-uit vreo două ore pe un blues( nu am simțit cum a trecut timpul), după care ne-a spus că poate ar fi bine să mai așteptăm să aplicăm pentru festival. Oricum, el m-a recomandat lui Liviu care rămăsese fără basist. Și cam așa a început. Am repetat foarte mult, am cântat foarte mult , fiind practic trupa rezidentă a Pod 16. Locul ăla devenise un pol cultural al orașului, cu public frumos și numeros, uneori chiar foarte numeros. Erau seri când terminai de cântat și nu aveai pe unde să ieși de pe scenă. Și era fum. Mult fum. Atunci a început practic colaborarea cu Dan Ionescu. Liviu a plecat la Brebu câteva zile și l-a lăsat pe Dan <<in charge>> cu programul muzical. Țin minte că în vreo două zile aveam deja repertoriul pentru trei reprize, lucru care în mod normal ar fi durat cel puțin o lună.

După ceva timp, Dan Ionescu, proaspăt întors din America unde fusese cu o bursă Berklee, s-a hotărât să-și facă o trupă de fusion Jazz. S-a întâmplat cu viteza fulgerului. Sâmbătă a vorbit cu Liviu să ne <<împrumute>> pe Alina Novac(pian) și pe mine, a vorbit cu Lică Dolga, luni ne-am întâlnit să ne întrebe dacă vrem să cântăm în Dan Ionescu Electric Version, marți a fost prima repetiție și în week-endul următor eram deja la Festivalul de Jazz de la Galați. A urmat o perioadă intensă de repetiții zilnice și numeroase concerte cu , probabil cea mai bună trupa de jazz-rock (fusion) românească a momentului.

O amintire plăcută e legată de Festivalul de jazz de la București. Eram programați a doua trupă a serii, înaintea quartetului Bob Berg. Sala Palatului plină de oameni care evident, în pauză erau pe holuri la țigară și schimb de păreri. Fiind o trupă nouă, evident că lumea nu s-a înghesuit în sală astfel că am început recitalul cu câțiva spectatori.Surpriza a fost să vedem spre sfârșitul primei piese intrând șuvoaie de oameni care apoi au aplaudat în picioare tot concertul. A fost un triumf.

– Ai colaborat cu Blues Doctors, Aquarium, Jais, AG Weinberger, Laura Stoica.


Ce í-a rămas în minte și suflet de atunci și cu ce artiști ai mai cântat ?

– Nu aș pune la timpul trecut toate colaborările. În afară de Laura care din păcate nu mai e printre noi și abia post mortem a fost apreciată la adevărata ei valoare, Blues Doctors încă există, deși apărem rar pe scenă, Aquarium s-a transformat în Joe Jazz Junktion și pregătește niște surprize pentru anul viitor.
Amintiri frumoase… Una este de la lansarea discului cu Jais, la București, la Lăptăria lui Enache Cu greu I-am convins pe cei de la Roton să ne lase să facem un concert de lansare. Cred că aveau impresia că suntem trupa de playback sau ceva de genul ăsta , pentru că au fost foarte reticenți. A ieșit însă un concert de zile mari. În ziua aceea am crescut în ochii lor. Colaborări au fost foarte multe în perioada 2000-2010. Se deschisese Facultatea de Jazz de la Tibiscus care a adus o grămadă de muzicieni străini cu care evident am ajuns și eu să cânt. Am colaborat mult cu vibrafonistul Eldad Tarmu, am făcut un turneu cu grupul condus de el și Paul de Castro, un fenomenal pianist de afro-cuban. Din componență mai făceau parte și Csaba Pusztai și Luci Nagy.

– Ai făcut parte și din proiectul de rock progresiv PROTOTYP . Cum a decurs această colaborare?

– A fost un proiect foarte complicat, cu multe schimbări de line-up. Distanța și nevoia de viză au fost niște piedici destul de mari, Bujor Hariga și cu mine fiind din Timișoara , restul din Germania. Din păcate încă nu există niciun material discografic finit.

– Ce părere ai de formațiile care abordează exclusiv cover-uri la evenimente private?

– Coverbandurile sunt niște mașini de făcut bani. Și de obicei sunt gândite așa. Faptul că majoritatea coverbandurilor din Timișoara (nu aș vrea să vorbesc despre alte zone ale țării) sunt muzicieni cu daily jobs face ca timpul petrecut la repetiții să fie scurt, insuficient uneori, iar produsul finit să fie cel puțin discutabil. Din păcate de multe ori clienții se orientează in funcție de preț, nu de calitatea produsului. Eu unul , sunt de părere că ceea ce faci trebuie să faci cât poți de bine, că e cover, că e piesă originală. Mi-aș dori ca la evenimentele private să se ceară trupe cu piese originale, dar din păcate asta se întâmplă atât de rar încât aproape că nu contează.

– De unde îți vine inspirația pentru muzică și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?

– Fac muzică pentru că îmi place. Din păcate partea creativă s-a manifestat doar în favoarea altora, prin linii de bass mai mult sau mai puțin reușite. Evident mă influențează muzica pe care o ascult la un moment dat, la fel și starea de spirit în care mă găsesc atunci când înregistrez. Dar de obicei încep orice sesiune de înregistrări cu mintea deschisă aștept să văd încotro mă duce piesa. Și de cele mai multe ori sunt lăsat să fac asta, fără indicații.

Ce părere ai de muzica pop – rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?

– Nu știu dacă sunt cel mai îndreptățit să am o părere despre muzica românească, pentru că o evit cât pot de mult. Sau mă enervează sau mă deprimă, cu foarte mici excepții. Ce lipsește? După mine, inspirația și mesajul.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

– Aici e simplu. Nu e unul, au fost două. Mike Stern la The Note. Cu Anthony Jackson la bass. Îi mulțumesc și pe această cale lui Radu Hambaraș că a făcut posibil acest concert. Mi-a schimbat radical modul de abordare a acompaniamentului la bass. Celălalt a fost Yellow Jackets la Gărâna. Tot cu Mike Stern, dar acolo putea să lipsească. A fost o demonstrație de profesionalism.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată?

– Să mă înconjor tot timpul de muzicieni mai buni că mine. E cea mai bună cale spre progres. Și îl dau bucuros mai departe.

– Cum ți se pare scenă muzicală din Timișoara la ora actuală?

– Scena muzicală e schimbată , mai ales prin lipsa de cluburi. În momentul de față cred că există un singur club gândit pentru concerte live. Ca și efervescență artistică, pare să-și revină. Au apărut câteva trupe tinere care au ceva de spus și promit. Totul e să-și continue drumul până la capăt.

– Care sunt numele reprezentative pentru tine ale scenei timișorene de-a lungul timpurilor (și-n zilele noastre) și de ce?

– În primul rând Pro Musica și Cargo. Au fost primele pe care le-am văzut în concert. Mai apoi, dar cam târziu, am descoperit Post Scriptum, cu care într-un final am ajuns să și cânt. Ca și individualități, pot să-i menționez pe cei care au avut o influență a devenirii mele ca muzician: regretatul Mircea (Ciulică) Marcovici, Cristi Podratzky, Dan Ionescu, Toni Kuhn, Miși Farcaș, și colegul meu de generație, Horea Crișovan.

– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi că „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?

– Am cochetat la un moment dat cu ideea de a cânta singur cu bass-ul, am avut și câteva apariții în public pe la vernisaje, dar mi-a trecut. Sincer, prefer rolul de suport pe care îl asigură instrumentul meu și faptul că trupa sună și datorită aportului meu. Chiar dacă e mai puțin vizibil . La artiști, cel mai periculos e orgoliul, care de obicei stă în calea relațiilor dintre ei. La colaborările cu muzicieni străini nu am întâmpinat probleme. Sunt foarte deschiși și modești. La noi e uneori altă poveste. Până la urmă e despre acceptarea punctului de vedere a celuilalt. Dacă asta funcționează, funcționează și trupa.

– Care sunt principalele atu-uri ale unui muzician „bun“? Cât contează teoria și cât contează „urechea“?

– Munca. Face diferența dintre doi muzicieni la fel de talentați. După mine, și teoria și urechea contează în egală măsură. Spunea cineva că poți să cânți doar ceea ce auzi. Și înțelegi, aș completa eu. Cu cât știi mai mult , cu atât auzi și înțelegi mai mult.

– Cum arată o zi tipică în viața ta? Cât timp petreci „on duty“ și cum te relaxezi?

– Nu cred că am o zi tipică. Programul variază în funcție de necesități. Sunt zile în care sunt complet liber și zile în care sunt ocupat de dimineață până seară târziu. În general, mă împart între ore și sesiuni de înregistrări. Deci, să zicem că sunt tot timpul <<on duty>>, dar nu văd asta că pe o corvoadă, pentru că îmi place ceea ce fac.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.