Conform planurilor păstrate peste ani, pe locul unde astăzi se află Piaţa Libertăţii exista, în epoca medievală, un spaţiu liber de formă triunghiulară, loc de întâlnire a trei drumuri de tranzit dinspre nord, nord-est şi sud, în jurul căruia s-a identificat prima aşezare civilă a Timişoarei, cu caracter rural. În timpul administraţiei habsburgice s-a numit Piaţa de Paradă, iar mai târziu Piaţa Prinţului Eugen şi a fost nucleul vieţii militare şi administrative a oraşului, cele mai reprezentative clădiri fiind generalatul nou, cazinoul militar şi vechea primărie a oraşului.
Generalatul nou
După unii, clădirea ar fi fost ridicată de meşteri italieni în jurul anului 1730, pe ruinele marelui bazar turcesc, dar potrivit unor planuri întocmite de inginerii militari austrieci, ea a fost construită mai târziu, între anii 1745-1752. La vremea respectivă, se numea Palatul Nou al Generalatului şi era destinat generalului comandant al trupelor habsburgice din Banat, fiind locuinţa guvernatorilor militari ai Banatului. Casa, de formă aproape pătrată, avea în partea din faţă, spre piaţă, o locuinţă la mansardă şi o intrare monumentală cu un fronton deasupra, iar cele două aripi şi grajdul aveau doar parter. În 1788 sunt amintite noi lucrări de construcţie, adăugiri la clădirea iniţială, dar nu s-au păstrat detalii despre acestea. Vechea formă a clădirii s-a păstrat până astăzi, cu excepţia unor modificări ale faţadei, cauzate, după toate probabilităţile, de bombardamentele din 1849. Ulterior, deasupra a trei arcade deschise, a fost amenajat un balcon central, dar în prima jumătate a secolului XX, din cele trei arcade s-a păstrat doar cea principală. După revoluţia paşoptistă, clădirea a fost, până în 1860, sediul administrativ al nou înfiinţatei provincii Voivodina Sârbească Banatul Timişean. Aici a tras împăratul Franz Josef între 14 şi 16 iunie 1852, când a fost oaspete al oraşului, iar în 1923, cu prilejul primei vizite la Timişoara după Marea Unire, Regele Ferdinand şi Regina Maria au plantat, în amintirea Marii Uniri a tuturor românilor şi a încoronării de la Alba Iulia, cei doi stejari aflaţi şi astăzi în faţa clădirii. Clădirea şi-a păstrat până astăzi destinaţia cazonă, fiind sediul Comenduirii Garnizoanei Timişoara şi adăpostind, totodată, Muzeul militar.
Comenduirea corpului de armată şi cazinoul militar
Pe latura vestică a pieţei se afla vestitul cazinou (restaurant) militar, cu o vechime de aproape două secole şi jumătate. Pe locul de pe latura vestică a pieţei unde, până aproape de jumătatea secolului al XVIII-lea, mai exista clădirea fostei moschei „a silahdarului”, au fost ridicate două clădiri – cea din stânga, în stil baroc, cu două etaje, iar cea din dreapta, cu un singur etaj, o intrare monumentală şi un fronton clasic – dar modificările ulterioare au estompat departajarea acestora, astăzi având aspectul unui singur edificiu.
Potrivit documentelor, cazinoul militar (foto – timisoreni.ro) a fost terminat în anul 1775 şi a fost renumit pentru balurile şi petrecerile ofiţerilor, fiind unul din punctele de atracţie ale oraşului, căci o invitaţie obţinută la cazinou aducea un prestigiu demn de invidiat oricărui cetăţean al urbei. Balurile se desfăşurau săptămânal în salonul de iarnă, erau organizate cu prilejul unor sărbători la care se reunea întreaga protipendadă, iar în grădina de vară aveau loc zilnic concerte. Aici s-au înfiripat numeroase legături mondene, dar s-au petrecut şi evenimente cruciale pentru istoria oraşului, precum cele de la sfârşitul primului război mondial. După ce, în 31 octombrie 1918, Otto Roth a susţinut în piaţă un discurs în care prezenta un proiect de constituire a Republicii Bănăţene, Aurel Cosma, fost ofiţer în armata imperială şi preşedinte al organizaţiei comitatense a Partidului Naţional Român, a cerut ofiţerilor români să părăsească imediat cazinoul şi s-au îndreptat spre restaurantul „Kronprinz”, unde au constituit Consiliul Naţional Militar Român. Clădirea de alături a fost construită mai târziu, după asediul din 1849, fiind o construcţie masivă, tipică pentru începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Noul edificiu, care a închis piaţa pe toate laturile, a fost sediul comenduirii corpului de armată.
Garda militară principală şi casa agrară
Pe latura estică a pieţei a fost ridicată o altă clădire cu caracter militar, unde se afla garda militară principală şi arestul acesteia. Din acest loc plecau în gardă soldaţii care apărau cetatea.
Iniţial, clădirea avea un etaj cu arcade mari şi două tunuri la intrare, iar în subsol era adăpostită muniţia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când puterea financiară a oraşului a sporit considerabil, pe locul respectiv s-a înfiinţat, în 1869, palatul agrar, care a devenit una din cele mai puternice bănci. Clădirea avea iniţial două etaje, dar a fost reconstruită la sfârşitul secolului, în stil renascentist, când i s-a mai adăugat un etaj şi au apărut balcoanele. La parterul clădirii au funcţionat câteva firme, printre care un magazin de optică, un atelier de şelărie şi imitaţii de piele şi un magazin de prezentare al fabricii de încălţăminte „Turul”. În perioada interbelică, această clădire a fost sediul băncii italiene şi a consulatului italian.
Primăria veche
Piatra de temelie a clădirii a fost aşezată în ajunul Crăciunului din anul 1731, în timpul primarului Peter Solderer, după planurile arhitectului Pietro del Bonzo, după ce locuitorii germani ai oraşului ceruseră cu insistenţă, încă din 1718, construirea unui magistrat (primărie) în locul respectiv. Multă vreme s-a crezut că aceasta a fost ridicată pe locul unei băi turceşti, dar după cercetări mai recente, textul inscripţiei aflate lângă poarta principală a clădirii indică existenţa, pe acel loc, a unui turn ridicat la jumătatea secolului al XVII-lea. Băile publice menţionate de călătorul turc Evliya Celebi, construite imediat după cucerirea oraşului de către otomani, se aflau tot în zona actualei pieţe.
La temelia clădirii a fost aşezat un act cu următorul conţinut: „Sub glorioasa domnie a neînvinsului împărat Carol al VI-lea, Domnul nostru preamilostiv, a fost pusă piatra fundamentală a noii Primării în 24 decembrie, în prezenţa domnului inginer căpitan de la Coss, în locul domnului colonel baron von Engelshofen, directorul general al biroului Domeniilor militare, în prezenţa dlui locotenent al pieţii von Caroll, apoi a dlui primar, a domnilor consilieri şi domnului grefier”. Edificiul, care a costat 26.000 de florini, a fost terminat trei ani mai târziu, devenind sediul magistratului german (consiliul orăşenesc) şi al primarului. În 1781, când Timişoara a devenit oraş liber regesc, beneficiind de numeroase privilegii, primăria germană s-a unificat cu cea rasciană (ortodoxă), iar consiliul orăşenesc a funcţionat în sediul din Piaţa Libertăţii până după cel de-al doilea război mondial. Edificiul a fost renovat radical în 1782, de către arhitectul Josef Aigner, iar în urma avariilor pe care le-a suferit după bombardamentele din vara anului 1849, clădirea a fost refăcută, cu faţada actuală, după un proiect din 1853. În 1935 clădirea a fost reamenajată, modificându-se aproape în întregime aspectul vechii construcții. Clădirea primăriei a fost gazdă pentru împăraţi şi regi din Casa de Habsburg şi regi ai României, precum şi pentru numeroase personalităţi europene aflate în vizită la Timişoara. De la balconul aflat la etajul întâi, primarul Johann Nepomuk Prayer a proclamat Timişoara ca oraş al revoluţiei în 1848, moment în care şi piaţa a primit actuala denumire. Primăria veche, alături de generalatul nou şi palatul vecin cu cazinoul, dominau întreaga piaţă. Colţul din dreapta clădirii exista încă din 1727 şi a adăpostit cancelaria de război şi, ulterior, comisariatul de război.
Banca de credit
După demolarea bisericii franciscane, la intersecţia străzilor Ungureanu-Brediceanu, a fost ridicată, în 1911 clădirea băncii de credit, creată de arhitectul Székely Lászlo în stilul caracteristic începutului de secol XX.
Casa Speckner şi biblioteca orăşenească
Pe locul în care astăzi funcţionează biblioteca judeţeană, era menţionată, în 1727, o casă cu parter şi etaj, iar în vecinătatea ei, o farmacie. În 1823, clădirea a fost cumpărată de familia Speckner, iar în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost supraetajată. La parterul casei a funcţionat prima florărie a celebrului florar Wilhelm Mühle. În anul 1904, aici a fost inaugurată biblioteca orăşenească, astăzi sediul central al bibliotecii judeţene. Biblioteca avea, la vremea respectivă, un fond de 27.850 de volume, iar în următorii cinci ani numărul cărţilor a sporit cu aproape zece mii de volume. Încă din anii respectivi, biblioteca deţinea un fond important de cărţi vechi, de valoare, scrise în limba română, dar mai ales în alte limbi, aflate astăzi în fondul de patrimoniu al bibliotecii judeţene.
Casa maiorului pieţei
În prelungirea vechii farmacii se afla o clădire menţionată în acelaşi an, ea fiind astăzi una din cele mai vechi case ale oraşului (foto). Aici se afla, în 1740, o sală de judecată şi locuinţa maiorului pieţei iar în 1828 era locuinţa generalului de brigadă.
