Timişoara de odinioară se bucura de mult mai multă verdeaţă decât în prezent. Parcurile amenajate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aleile de pe malurile Begăi umbrite de copaci bătrâni, dar şi grădinile întinse ale oraşului sau pădurea din apropierea acestuia reprezentau adevărate oaze de verdeaţă şi locuri de agrement foarte căutate şi agreate de timişoreni.
Grădina Paşei
Departe de cetate, grădina amenajată în Mehala, în zona actualei căi a Torontalului, era celebră în secolele XVII şi XVIII ca loc de recreere, pe timp de vară, a paşei care îşi avea reşedinţa la Timişoara în vremea în care cetatea era stăpânită de turci. Reşedinţa de vară avea un pavilion central şi o grădină amenajată în stil oriental, care s-a bucurat de cuvinte de laudă din partea faimosului călător turc Evlya Celebi atunci când a vizitat-o în 1660, admirând trandafirii, arborii bătrâni şi fântâna cu apă limpede. Aici a fost semnat actul de capitulare al turcilor în faţa prinţului Eugeniu de Savoya iar locul a fost transformat după 1716 în Grădina Preşedintelui, parc de recreere pentru guvernatorii militari ai Banatului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea a devenit un loc public de petrecere a timpului liber. A suferit multe stricăciuni în urma asediului revoluţionarilor paşoptişti, când Fântâna Paşei a fost arsă şi n-au mai rămas decât ruinele acesteia. Şi acestea au fost demolate în anii postdecembrişti, de cel care a devenit noul proprietar al terenului.
Pădurea Verde
Pădurea aflată în apropierea Cetăţii Timişoarei, la vremea respectivă nu departe de Grădina Paşei, avea o suprafaţă de aproximativ 500 de hectare şi a fost declarată încă din 1732 domeniu de vânătoare rezervat exclusiv primului guvernator al Banatului, contele Florimund de Mercy. Se spune că acesta avea aici şi un pavilion ascuns de ochii lumii şi o canisă cu o sută de ogari. După 1753, când s-a introdus administraţia civilă în Banat, pădurea, păzită permanent de husari, a devenit accesibilă şi altor ofiţeri superiori. La vremea respectivă, suprafaţa ei era aproape dublă faţă de cea de astăzi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, timişorenii obişnuiau să facă ieşiri la pădure în ziua de Maial (1 mai). Jumătate din pădure a fost tăiată la începutul secolului XX, terenul fiind transformat în pământ arabil pentru colonia maghiară stabilită în actuala comună Dumbrăviţa. În perioada interbelică, pădurea a aparţinut Domeniilor Coroanei Regale şi era destinată vânătorii de fazani, cerbi şi căprioare care trăiau aici într-o rezervaţie. Tot atunci s-a înfiinţat pepiniera oraşului şi au fost plantaţi în jur de 400.000 de puieţi pentru a se realiza o centură verde a oraşului. În 1954, statul a pus la dispoziţia oraşului 150 de hectare de pădure pentru înfiinţarea unei rezervaţii naturale şi a unei zone de agrement. La Pădurea Verde s-au pus bazele Muzeului Satului Bănaţean, o parte din suprafaţa pădurii a fost pusă la dispoziţia Liceului Silvic, ulterior s-a construit staţia meteorologică şi s-a amenajat grădina zoologică. Ieşirile la Pădurea Verde s-au păstrat în tradiţia oraşului şi cu prilejul sărbătorilor comuniste – 1 mai sau 23 august – când micii şi berea de la restaurantul „Ţînţarul”, aflat peste drum de muzeul satului şi devenit acum o ruină, erau principala atracţie.
Parcul Rozelor
Parcul a fost amenajat într-o primă formă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la scurt timp după aceea au prins contur şi celelalte parcuri tradiţionale ale oraşului. În anul 1891 Timişoara găzduia o mare expoziţie industrială, comercială şi agrară a întregii zone şi trebuia găsit un spaţiu pentru toate exponatele. Cum terenul dintre parcurile Coronini şi Scudier era liber, primăria a amenajat, cu sprijinul populaţiei, un nou parc, pe o suprafaţă de peste nouă hectare, care includea şi actualul parc al copiilor. Aranjamentele florale, de o deosebită frumuseţe, s-au datorat celebrilor grădinari Wilhelm Mühle, Franz Niemetz şi Beno Agatsy, ale căror grădini se întindeau pe zeci de hectare şi în familiile cărora arta grădinăritului s-a transmis din generaţie în generaţie. Aceştia au creat noi sortimente de arbuşti şi flori, mai ales trandafiri, care au fost admirate de toată lumea, inclusiv de împăratul Franz Josef, care a vizitat expoziţia. Parcul, amenajat în stil englezesc, a primit numele împăratului iar după primul război a fost numit Rosarium. S-au plantat peste 1.200 specii de trandafiri, cu tăbliţe pe care erau trecute toate datele acestora, s-au amenajat locuri pentru plimbări şi cu puţin timp înaintea celui de-al doilea război mondial s-a ridicat teatrul de vară, parcul dobândind un caracter botanic-cultural de excepţie.
Teatrul a fost distrus de bombardamentele din vara anului 1944 şi a fost refăcut după război, fiind destinat spectacolelor în aer liber. În anii interbelici s-a înfiinţat la Timişoara Societatea Naţională Horticolă „Amicii Rozelor” şi au avut loc două congrese ale horticultorilor din România. Între anii 1929 şi 1934, arhitectul Mihai Demetrovici a definitivat aranjamentele florale iniţiale, s-au amenajat rondourile cu trandafiri de toate culorile şi baldachinele ornamentale. Renumele acestui parc a făcut ca Timişoara să fie numită „oraşul trandafirilor”. Ulterior, academicianul Alexandru Borza, refugiat de la Cluj după Diktatul de la Viena cu întreg Institutul Botanic, a încercat să înfiinţeze aici o grădină botanică, dar proiectul nu a putut fi realizat. A mai fost cunoscut sub numele de Parcul Trandafirilor sau, după denumirea dată de comunişti, parcul de cultură şi odihnă „Ştefan Plăvăţ”.
Parcul Copiilor
Înfiinţat şi inaugurat în acelaşi an cu Parcul Rozelor, cu ocazia expoziţiei din 1891 care a ocupat o bună parte a terenului, şi actualul parc al copiilor a purtat, la început, numele împăratului Franz Josef. A fost conceput după un plan peisagistic şi adăposteşte un exemplar monumental din specia Gingki biloba (arborele pagodelor) şi câţiva stejari care au mai mult de o sută de ani. Delimitarea celor două parcuri s-a făcut ulterior, când zona a fost străpunsă de actualul bulevard iar alte reorganizări şi amenajări de străzi au conturat noi parcuri distincte. Parcul s-a mai numit „Mihai Eminescu” şi Parcul Pionierilor. A fost reamenajat în urmă cu câţiva ani, ca cel mai mare loc de joacă pentru copii al oraşului şi i s-a dat numele „Ion Creangă”.
Parcul Doina
În 1880, pe o suprafaţă de aproape două hectare, a fost amenajat pe actuala stradă Doja un parc în cinstea împărătesei Elisabeta, în cartierul care-i poartă numele. S-au plantat mulţi pomi, astăzi seculari, şi brădet. A fost cunoscut ca Parcul Elisabeta (Erzsebet Park), apoi Parcul Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României) şi parcul Doina.
