Povestea FASCINANTĂ a Aurorei de Barbu, soprana responsabilă pentru înființarea Operei din Timișoara

Cei care au cunoscut-o au descris-o ca pe o femeie de o rară distincţie, cu o putere de muncă ieşită din comun şi de o mare generozitate.

Este cea de numele căreia se leagă înfiinţarea operei timişorene, celebra soprană Aca de Barbu, o artistă unică nu numai prin interpretările şi jocul de scenă, ci şi prin tenacitatea şi energia cu care a ştiut, chiar şi în împrejurările vitrege pe care le trăia ţara, să-şi transforme visele în realitate. Ea este cea căreia Timişoara îi datorează înfiinţarea operei, care, sub conducerea sa, a ajuns în doar câţiva ani să rivalizeze cu cele din Cluj şi Bucureşti.

A părăsit Viena pentru opera din Cluj

Aurora (Aca) de Barbu s-a născut la Sighişoara, în 1893, şi a fost fascinată de mică de clapele pianului, încă înainte de a deprinde tainele literelor, principala ei preocupare fiind muzica. Cu greu au fost convinşi părinţii ei să o lase să studieze la conservatorul din Viena, unde, după probele de admitere, a fost înscrisă direct în anul II. În stagiunea 1914-1915 era deja angajată, cu contract, la opera din Hamburg, la nici 21 de ani iar în anii următori a cântat pe alte importante scene europene, bucurându-se de cronici extrem de favorabile, care i-au deschis drumul spre scenele vieneze.

La câţiva ani după făurirea României Mari, tînăra soprană se întorsese de la Viena, unde era angajată la Volksoper, şi a debutat la opera din Cluj într-un mod cu totul neprevăzut, pentru a salva un spectacol care rămăsese fără solistă. După extraordinarul succes pe care l-a avut, a decis să rămână în ţară, deşi Viena i-ar fi putut oferi tot ce şi-ar fi dorit în viaţă.

O operă românească pentru Banat

Într-una din zile a venit la Timişoara, pentru a susţine un spectacol împreună cu bunul ei prieten şi partener de scenă, tenorul lugojean Traian Grozăvescu. Succesul a fost răsunător şi timişorenii au organizat un banchet în onoarea lor. „Atunci am văzut eu Timişoara pentru întâia oară şi am îndrăgit-o”, avea să-şi amintească mai târziu Aca de Barbu. Şi, tot atunci, hotărâseră amândoi să înfiinţeze, cu banii pe care aveau să-i câştige în străinătate, o operă românească la Timişoara, pentru Banat.

Viaţa lui Traian Grozăvescu avea să fie curmată tragic mult prea timpuriu, iar Aca de Barbu a rămas să împlinească singură proiectul lor din tinereţe. În anii următori a revenit de mai multe ori la Timişoara cu ocazia turneelor operei din Cluj şi a putut să constate că Grozăvescu avusese dreptate atunci când îi spusese că oraşului i se zice „klein Wien” poate şi pentru că timişorenilor le place atât de mult muzica. În toţi aceşti ani, cariera ei era în plină ascensiune iar talentul şi munca ei, răsplătite cu cronici elogioase şi cu laurii deplinei glorii. Din 1933 s-a transferat la opera din Bucureşti, unde s-a bucurat de aceleaşi aprecieri din partea publicului şi a criticilor muzicali.

Regele Mihai semnează Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene

Deşi iubitorii de operă nu osteneau să o ovaţioneze, considerând-o o artistă de neegalat, apariţiile ei pe scenă au devenit din ce în ce mai rare, iar în 1945, după instalarea la putere a guvernului comunist, directorul de atunci al operei bucureştene, Victor Eftimiu, a dispus pensionarea înainte de vreme a artistei.

Deşi decizia a fost iniţial anulată, în acelaşi an, după ce a fost calificată „incapabilă”, ministrul Mihai Ralea îi aducea la cunoştinţă că va fi pensionată cu dispensă de vârstă, începând cu data de 1 septembrie, deşi mai avea şapte ani până la limita de vîrstă.

În urma memoriului adresat preşedinţiei consiliului de miniştri, a fost reintegrată ca artistă solistă la opera română din Timişoara, încă în stadiu de proiect. Aca de Barbu pledase pentru înfiinţarea acesteia în faţa prim-ministrului de atunci, Petru Groza, căruia îi ceruse o audienţă, prezentându-i proiectul şi înaintând memorii peste memorii celor mai înalte foruri. La 30 martie 1946, M.S. Regele Mihai I semna Decretul Regal de înfiinţare a operei timişorene iar în vara aceluiaşi an, Aca de Barbu era numită director.

Un vis devenit realitate

La început, noua operă avea la dispoziţie doar sala teatrului. Nu avea bani, decoruri, costume sau birouri şi, în afara a patru protagonişti rămaşi de la opera din Cluj, când aceasta se refugiase la Timişoara în urma Diktatului de la Viena, toţi soliştii şi cei mai mulţi corişti erau tineri începători. În scurt timp, Aca de Barbu a reuşit să obţină fonduri şi, după o muncă uriaşă, opera timişoreană a fost inaugurată în 27 aprilie 1947, cu opera „Aida” de Verdi, un spectacol de ţinută, comentat elogios de presa vremii.

Principalul merit i-a revenit directorului instituţiei, Aca de Barbu, care a reuşit să câştige admiraţia şi recunoştinţa tuturor melomanilor din Timişoara. Aca de Barbu adresa atunci publicului următoarele cuvinte: „Iată visul nostru împlinit! Se deschid porţile acestui aşezământ de artă lirică, pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului şi a muzicii – citadelă culturală atât de înfrăţită cu muzica şi poezia. În acest Banat, care prin tradiţiile lui este îndreptăţit a avea o operă proprie, aici, în ţara cântului, unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei româneşti…”.

Umilită de politruci

În următoarea stagiune, opera timişoreană a prezentat, alături de serate de balet şi concerte, opt premiere iar în cea de-a patra stagiune nu mai puţin de douăzeci de premiere. Aca de Barbu a muncit ca director al operei din iunie 1946 până în noiembrie 1954, punînd bazele acestei prestigioase instituţii de cultură, în ciuda obstacolelor apărute din cauza politrucilor ignoranţi şi incapabili ajunşi în funcţii importante, care au început să-şi impună punctul de vedere.

„Epoca Aca de Barbu” s-a încheiat cu spectacolul „Ana Lugojana” de Filaret Barbu, regizat de cea care a fost primul director al insituţiei, timp de opt ani şi jumătate, aducându-i consacrarea. După ce a fost umilită şi i s-a interzis să mai pătrundă în clădirea operei, în noiembrie 1954, comitetul executiv al sfatului popular a decis „eliberarea din funcţie a tov. Aca de Barbu”, care a primit „alte însărcinări”. Motivul real pare să fi fost acela al „originii nesănătoase”, căci Aca de Barbu provenea dintr-o familie ardeleană de elită. Tatăl ei, Sever de Barbu, era un descendent direct al memorandistului Patriciu (Partenie) Barbu, iar mama ei era nepoata preotului, pedagogului şi scriitorului Zaharia Boiu, figură marcantă a culturii româneşti, membru corespondent al Academiei Române, implicat la rîndul lui în mişcarea memorandistă.

Aca de Barbu fost transferată ca profesor la clasa de regie şi operă a conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În cele din urmă, consiliul de miniştri i-a înmânat diploma de „Artistă emerită”, recunoscându-i astfel prestigioasa carieră de peste 40 de ani. Deşi sănătatea ei ajunsese extrem de precară, a revenit la Timişoara în 1957, la împlinirea a zece ani de la înfiinţarea operei a cărei existenţă se datora în primul rând strădaniei sale. A mărturisit, încă o dată, că a luptat să dea viaţă idealului de tinereţe care s-a ţesut împreună cu Traian Grozăvescu şi care a devenit, sub conducerea ei, o mândrie a Banatului. În prima zi de primăvară a anului următor, Aca de Barbu se stingea din viaţă dar, la Timişoara, numele ei, devenit o adevărată legendă a muzicii, a rămas legat pe vecie de instituţia pe care a înfiinţat-o.