Născut la 1750 în satul timişean Jadani (în prezent Corneşti), Mihai Roşu-Martinovici este considerat, prin activitatea sa de dascăl, teolog şi scriitor, un deschizător de drumuri, un „apostol naţional”, ca urmare a strădaniei depuse pentru emanciparea românilor bănăţeni. El a arătat că se pot scrie cărţi nu numai în limba sârbă ci şi în română, şi tot în această limbă îşi propovăduia învăţăturile.
„Cel mai mare pedagog şi teolog al timpului său”
Despre viaţa lui nu se ştiu prea multe. S-a născut într-o familie de ţărani. Părinţii săi se numeau Martin şi Stanca, iar sârbii l-au numit Martinovici, după numele tatălui său, slavizându-i numele. Potrivit propriilor sale însemnări, a deprins primele cunoştinţe de la preotul satului, Barbul. După ce a împlinit 13 ani, tatăl său, Martin Roşu, l-a dus la Timişoara, unde a învăţat cu dascălul George Popovici din Ardeal, iar din 1771, cu preotul Chiril, căci şcoli româneşti nu existau în acei ani.
A învăţat limbile germană, sârbă, italiană, greacă şi latină şi a fost numit paracliser şi cântăreţ la biserica Sf. Gheorghe din Fabric, ţinând totodată prelegeri de teologie şi pedagogie şi dând sfaturi înţelepte tuturor celor care aveau nevoie. În 1779, când s-au înfiinţat primele cursuri normale la Timişoara, Mihai Roşu a fost cel care le-a tradus în româneşte şi tot el a fost cel care a tradus teologia slavă. Preotul Chiril Petrovici îl socotea „cel mai mare pedagog şi teolog al timpului său; de sub mâna lui au ieşit cei mai vestiţi bărbaţi ai timpului, precum Ţichindeal, Lăzărescu şi alţi mulţi preoţi şi învăţători”.
A fost şi „scrietoriu în cancelaria episcopului la biserica din Cetate”, unde a avut şansa de a se instrui, timp de 30 de ani, în biblioteca episcopiei, devenind o adevărată „autoritate morală şi ştiinţifică” în rândul lumii cultivate, dar deopotrivă „unul dintre cei mai învăţaţi, modeşti şi exemplari bărbaţi ai timpului său… nu ar fi fost întrebare pe lume la care nu ar fi ştiut el răspunde…”.
În 1816, după ce se retrăsese de câţiva ani buni la Jadani pentru a scrie, i s-a oferit chiar scaunul episcopal din Ardeal, rămas vacant, dar l-a refuzat. S-a stins din viaţă în 1822 şi a fost înmormântat în satul natal.
Cărţi „pentru folosul de obşte”
În 1775 a tradus în limba română un manual şcolar din limba sârbă, intitulat „Normalul, de lipsă cărtice pentru învăţătorii a Neuniţilor rumîneşti mai mici şcole”, care a fost publicat în 1785 şi care este considerată cea mai importantă lucrare a sa. Tot din limba sârbă a tradus „Teologia”, a scris „Florariul pentru folosul tuturor iubitorilor de învăţătură”, publicată postum, în 1831, de fostul său elev Pavel Lăzărescu, a tradus cărţi bisericeşti din greacă şi sârbă, publicate de protopopiatul ortodox din Timişoara. Multe din scrierile sale au rămas sub formă de manuscris. După propriile sale însemnări, „ … am scris cinci cărţi… fabulele lui Esop la 1790, vistieria sufletească, calea către mântuire, cuvântarea firească, acestea s’au scris la 1810 şi la 1811 foarte înţelepte cărţi româneşti”.
Manuscrisele sale au fost scrise cu alfabetul chirilic, într-o limbă română foarte curată, caracteristică vremii respective. Traducerile făcute de Mihai Roşu-Martinovici au fost scrise cu propoziţii scurte şi clare, fiind făcute „pentru folosul de obşte”, spre a fi accesibilă unui număr cât mai mare de români şi spre a-i îndruma.
Model pentru pedagogii bănăţeni ai secolului al XIX-lea
Multe lucrări trimise la tipar au fost cenzurate de biserica sârbă, Mihai Roşu fiind considerat un răzvrătit, şi se spune că un baron i-a oferit o bibliotecă bogată, „cu condiţia de a nu mai scrie cărţi” dar traducerile şi cărţile sale au fost primele încercări de a fixa, în limba română, principiile didactice şi pedagogice care au servit drept model multor pedagogi bănăţeni din secolul al XIX-lea. Pentru acea vreme erau scrieri însemnate şi foarte folositoare pentru învăţătura românilor bănăţeni, Martinovici fiind, alături de alţi bărbaţi luminaţi ai epocii sale, un militant pentru emanciparea românilor de sub tutela bisericească sârbă, care avea consecinţe şi în viaţa laică. Mihai Roşu-Martinovici este considerat „cel dintâi trezitor al conştiinţei românilor bănăţeni şi cel dintâi căruia i se cuvine cu adevărat un loc de frunte între cei care s-au distins în luptele pentru descătuşarea şi propăşirea naţiei româneşti”.
