TIMIȘOARA UITATĂ Cetatea otomană descrisă cu măiestrie de penița călătorilor

De-a lungul secolelor, mulţi călători străini s-au perindat prin cetatea Timişoarei şi au lăsat descrieri dintre cele mai interesante despre aspectul oraşului şi viaţa de zi cu zi. Nicolaus Olahus, cărturar umanist român din secolul al XVI-lea care a ocupat demnităţi importante în regatul maghiar, vorbea despre „puternica cetate Timişoara” care „ţine piept turcilor, ca o dată trecută Dunărea la Semendria să nu poată trece Timişul şi să năvălească în Ungaria”. În acelaşi secol, filosoful şi teologul Ştefan Szántó, originar din Ungaria, relata în corespondenţa sa că „Timişoara este un oraş cu o foarte puternică cetate, cam în mijlocul Ungariei, supusă turcilor, plină de negustori raguzani şi turci… care circulă liber prin toate târgurile şi prin toate bâlciurile”.

După cucerirea turcească, cronicarii otomani preaslăveau frumuseţea şi bogăţia Timişoarei, mai mult chiar decât creştinii. Vestitul călător turc din secolul al XVII-lea, Evlyia Celebi, de la care s-a păstrat o descriere amănunţită a Timişoarei din epoca otomană, nutrea o afecţiune specială pentru acest oraş, pe care l-a vizitat de mai multe ori între anii 1660-1664 şi despre care ştia o mulţime de poveşti chiar de la tatăl său, care luptase aici. El scrie că „cetatea e astfel aşezată în mlaştinile râului Timiş încât seamănă cu o broască ţestoasă culcată în apă; cele paru turnuri stau ca cele patru picioare ale broaştei, cetatea interioară i-ar fi capul, iar corpul îl formează cetatea în totalitatea ei… Nimeni nu se poate apropia de cetate din cauza întinderilor nesfârşite de apă şi mlaştini, căci metereze nu se pot construi din cauza terenului mlăştinos… ocuparea cetăţii e cu neputinţă; în afară de asediere, alt mijloc nu există, căci cetatea e bine întărită… Nu e nici din cărămidă şi nici din piatră, ci e o fortificaţie făcută în întregime din lemn gros de stejar şi de ulm. Împrejmuirea este făcută din împletituri de nuiele şi pare un zid subţire şi lustruit. Meşterul constructor a împletit această împrejmuire din viţă sălbatică, pe care a tencuit-o apoi cu argilă şi cu var alb, construind astfel o cetate albă de tot”. Cetatea nu avea creneluri sau turnuleţe de pază, avea în schimb multe deschizătoare pentru cele 200 de tunuri ale sale.

“Oameni veseli”

Construcția interioară, aflată în colţul de miazăzi, era de piatră şi înconjurată de apele râului Timiş. Celebi descrie casele, porţile şi podurile cetăţii, vorbeşte despre dregătorii şi soldaţi, dar şi despre avuţiile şi armamentul din magazii, pe care străinii nu aveau voie să le vadă. De altfel, permisiunea cerută de străini pentru a intra în cetate era acceptată doar dacă armele acestora erau predate păzitorului de la poartă. Locuitorii cetăţii sunt descrişi ca oameni veseli care „poartă haine de postav, şalvari de postav cu copci şi cu genunchii acoperiţi cu piele de saftian; pe cap poartă căciuli de postav verde, iar în picioare, papuci groşi”. Celebi socotea că „e de tot frumoasă această cetate!… Podoaba ei constă în faptul că e aşezată pe un pământ înverzit, mănos, şi e înconjurată de grădini şi parcuri de trandafiri… râul trece prin şanţul cetăţii… şi e o apă dătătoare de viaţă”.

Ochiul lui Ottendorf

La sfârşitul anului 1662, Henrik Ottendorf, un sol al împăratului romano-german Leopold I, a fost trimis la paşa din Belgrad cu misiunea de a spiona puterea administraţiei şi a armatei otomane, dar cum aceştia au prins de veste, a fost îndrumat spre Timişoara.

Excelent observator şi desenator, Ottendorf a bătut cetatea în lung şi-n lat timp de şase luni şi a făcut notiţe de o extraordinară precizie. De la el s-a păstrat o valoroasă descriere a Timişoarei turceşti, informaţiile sale fiind folosite la stabilirea planurilor de asediu ale imperialilor. „Puţine din casele oraşului se văd de departe – nota Ottendorf – doar turnurile moscheilor, oraşul fiind aşezat pe şesul întins şi, în mare parte, acoperit de pomii grădinilor din jurul oraşului”.

El a făcut o descriere minuţioasă a fortificaţiilor, menţionând că turcii nu se îngrijesc prea mult cu întreţinerea şanţurilor care înconjoară oraşul, lăsându-le să se astupe. Solul imperial mai relatează că „şanţul dintre oraş şi insulă are apa limpede şi proaspătă, bună de băut, din care pricină notabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de aici… ceilalţi locuitori, care stau în alte părţi ale oraşului şi în suburbii, îşi iau apa din şanţul oraşului, care însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi se aruncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, îşi umple cana pentru băut”. El vorbeşte şi despre bazar, în prăvăliile căruia se vând tot felul de mărfuri, prin strigare, şi sunt date celui care oferă mai mult. Tot acolo, pe străzi, se schimbau tot felul de monezi şi în schimbul unui anumit câştig unii se îndeletniceau cu cămătăria. Timişoara otomană din acei ani avea opt moschei „cu turnuri înalte, construite după obiceiul lor şi acoperite cu ţigle, iar turnurile sunt acoperite cu plumb”, dar „numeroşii creştini de religie ortodoxă au bisericile lor deosebite”.

Locuitorii oraşului erau toţi turci, iar creştinii locuiau în suburbii şi se întreţineau, asemenea multor turci, din negoţ, cultivarea pământului sau creşterea animalelor. În jurul oraşului erau câteva vii, dar „deşi turcilor le este interzis vinul, ei îl beau pe ascuns, iar negoţul cu vin este al ortodocşilor, care îl şi beau cu multă plăcere”. Mai erau ţiganii, „fierari, muzicanţi, geambaşi, iar uneori se lasă folosiţi în locul călăului” şi în afara suburbiei mai locuiau „nişte dervişi sau călugări turci, care trăiesc din lucratul câmpului şi cerşesc”. La sfârşitul secolului al XVII-lea, un alt cronicat turc, Silahdar Mehmed aga, nota că „în cursul ultimilor ani, Timişoara a rezistat cel mai mult la ruină, şi în acelaşi timp, se repară uşor, putându-se lăsa într-însa atâta oaste, muniţii, depozite de arme cât este de trebuinţă”.

Francezul care nu a fost impresionat

Aubry de la Motraye, călător francez care, timp de 25 de ani, a umblat prin Europa, Asia şi Africa, a trecut şi prin Banatul aflat încă sub stăpânire turcească. În 1714, în drumul de la Londra spre Constantinopol, s-a abătut de la calea obişnuită, care trecea prin Belgrad, deoarece ţinea neapărat să cunoască Timişoara.

Ajuns în cetate, a fost dus de un ienicer în faţa paşei, „care m-a primit foarte bine”, dar chiar de-a doua zi a fost cuprins de friguri şi a fost obligat să rămână în cetate aproape o săptămână. A fost mai puţin impresionat de fortificaţiile cetăţii şi de aspectul acesteia decât călătorii turci. „Când mă lăsau frigurile am putut să vizitez oraşul şi împrejurimile. Această cetate şi-a luat numele de la râul Timiş, care curge prin şanţurile ei. Râul, împreună cu terenul mlăştinos care se întinde în jurul cetăţii, împiedică apropierea duşmanului, apărând-o mult mai bine decât întăriturile destul de neînsemnate, construite în parte după moda veche şi în parte după cea modernă. Casele sunt în general destul de păcătoase şi prost clădite; oraşul are un «ciarşî» sau o piaţă destul de mare, după obiceiul turcesc; dar nu poate fi un oraş frumos, pe lângă faptul că este clădit într-un loc lăsat şi mlăştinos, mai are şi străzile foarte murdare”. Cum frigurile care îl cuprinseseră se înteţeau, „tălmaciul paşei voia să mă oprească acolo până ce mă voi fi însănătoşit, dar am invocat nişte treburi care mă chemau grabnic la Constantinopol”. În secolele următoare, vizitatorii Timişoarei au fost din ce în ce mai numeroşi şi, în ciuda inconfortului provocat mai ales de mlaştini şi climă, aprecierile erau, în general, favorabile.