O lacrima cât o viitură

O lacrimă. Asta nu se vede în spatele dosului de mână al bătrânei care şi-a mutat tot universul în geamantanul legat cu sfoară albastră. E durerea absolută, surprinsă genial de Adrian Pîclişan, acum cinci ani, când  puhoaiele au măturat Banatul. În lacrimă ascunsă de femeia care şi-a dat birul puhoaielor s-au aşezat toate.

Umilinţa domnilor care i-au spus că nu-i pot construi hotel sau că o să o scoată la capăt. Bucuria că a reuşit să-şi salveze fotografia de când râdea cu tot sufletul. Minciunile turnate din găleţi portocalii, galbene sau roşii că o să trăiască bine. Încrâncenarea de a merge mai departe. Speranţa că se vor ridica diguri în calea viiturilor. Durerea că uitarea este mai rapidă decât un tsunami. Şi-a purtat lacrima ascunsă-n tăcere. Acum, în căpătul celălalt de ţară, în Moldova, bătrâna noastră, multiplicată-n alte mii de forme încrâncenate ale durerii, a încremenit din nou. Cu privirea aţintită spre puhoaiele care-n o secundă i-a spulberat totul. Viitura i-a golit cinic şi cufărul din suflet, ducând cu apele-nvolburate speranţa. I-a mai rămas o singură alinare. O lacrimă.