Nicolae Ceauşescu poate zâmbi, liniştit, din mormânt. Măcar pentru că n-a murit specia aceea de pupincurişti pregătiţi să ridice 
osanale conducătorului iubit. Indiferent de numele acestuia. Scenele petrecute la deschiderea Olimpiadei Naţionale de Chimie sunt cea mai bună dovadă. Aidoma sărbătorilor de la 23 august, am avut tot repertoriul – copii transformaţi în unelte de propagandă, piramide umane, culorea partidului peste tot, citate din preaînţeleptul tovarăş metamorfozat în „domnu ministru, Daniel Funeriu”.
Plus aceeaşi mentalitate de slugă – să nu-l deranjeze nimeni pe şeful. Paradoxul cel mare este că toate aceste incredibile scene s-au petrecut în locul de unde s-a strigat împotriva dictaturii şi a cultului personalităţii ridicat la politică de stat. Deşi au trecut mai bien de două decenii de atunci, moda citatelor din şefu au rămas la modă. Ba chiar a fost perfecţionată de regimul portocaliu condus de Traian Băsescu. Care a făcut o artă din a-şi numi în funcţii oameni preş. Care n-au făcut decât să continue aceeaşi politică de cadre. După ce a fost citat de subordonatul preaslugarnic, lui Daniel Funeriu îi râdeau ochii. A recunoscut sincer că nu se aştepta să ajungă clasic în viaţă. Şi că există o chimie specială cu olimpicii. Singura diferenţă faţă de apusele sărbători de 23 august, subordonatul n-a zbughit din colţul în care stătea ca să scandeze „Partidul, Funeriu şi chimia”. Poate data viitoare.
Acest pseudo’ om de stiinta imi face greatza. Da’ o greatza din aia naspha, nasulie din care nu ies nici daca beau tot ce produce o distilerie timp de un an. Imi aminteste de o vorba a lu’ Laci baci, care demult in negura aburilor mi’o zis: Mai, aburici, tu stii ma, ca nu se egzista muiare urata, ma? Alcool nu’i destul, ma!.
Cam asa greata imi provoaca acest ipochimen. Acu’ dupa mai bine de un an, am aflat ca de fapt Sobi buza de iepure cand ne explica de pixelu’ albastru, de fapt era in misiune comandata de servicii. Atunci, cand dictachioru’ a fost dovedit ca de fapt, este un mardeias de cartier care are curaj sa bata pe aia mai mici ca el si fara aparare, Sobi buza de iepure si aceasta Funie in casa spanzuratului, ii spalau cadavru’ de mama focului. Ba mai mult, i’au aplicat si o manevra de resuscitare – „bushon la bushon” – astfel ca mai stam cu cadavru’n geam la Cotroceni, ca sa ia Coana Joitzyca, pardon Nutzyca penzia, sa aiba de unde sa’si cumpere viutoane, dolgebabana, gianiversace si alte „masthev”.
De fapt, cine este ipochimenu’ Funie zis si „hengmen”? Pai pe vremea lu’ tata Lae, se racolau dintre olimpicii la diverse materii, personaje care sa fie trimise la studii in strainatate. Aceste personaje, dupa ce faceau studiile acolo, urmau sa „defecteze” din lagaru’ socialist si sa’si intemeieze o famelie si sa’si construiasca o cariera in noua patrie. Aceste cartite urmau sa fie activate in caz de nevoie. Ele erau evaluate periodic si testate daca au ramas la fel de servile si obediente regimului care le’a trimis. Periodic erau ajutate financiar pentru a putea penetra anumite medii.
Acest ipochimen o fi fost evaluat si evaluatorii vazand ca este un dobitoc notoriu, s’au gandit ca nu este de nici un ajutor in afara si l’au adus in tara, sa nu mai cheltuie de pomana cu el. Si avand in vedere faptul ca este destul de dobitoc dar lingau, dictachioru’ i’a gasit o slujba, numai buna pentru dobitocenia si incompetenta sa. L’a numit ministru educatiei. Peste vreo cinzeci de ani, urmasii mei sper sa vina la mormant si sa’mi spuna: „Mos aburici, stii azi s’au deschis arhivele alea cu ofiterii acoperiti iar Funie a fost si el ofiter acoperit”. ca in cazu’ ofiterilor acoperiti (cica e caz de siguranta nationala, io de fapt cred ca’i caz de shaiba nationala) nu opereaza CNSASu’.
Ma crucesc si ma mir. Am fost sunat de un pretenar. Care’mi spuse. Ba tu nu’l mai tii minte pa eprubeta? Zic io: Care eprubeta? Ala micu ma, zise pretenaru, care o lua in mufa la Piata Dacia, iar odata la Toronto, cand beam noi o bere, in fuga a rasturnat berea pe tine.
Ma, zic io, pe mine n’a rasturnat berea nime. Ba, ma, pe tine, da’ l’ai iertat, ca era mici si pricajit si’l urmarea unu, Leo, care avea fratzii in parnaie. Pe Leo, il stiu, ca eram bun amic cu fratiso al mare, ii zic io la pretenar.
In momentu’ ala, mi’am amintit faza.
Era prin 82, sau 83, vara. Caldura mare, monser. Ma’ntalnesc io cu pretenaru’ in Piata Dacia, in spate la alimentara, unde era o coada la nustiuce. Dupa ce am cumparat ce era de cumparat, cu sentimentu’ datoriei implinite, ne-am oprit, in drum spre Mehala, pe terasa la Toronto, la o gulerata rece. Cat degustam noi gulerata, un naparstoc de copchil, in fuga se impiedica de un scaun ateriza pe masa noastra si varsa berea pe pantalonii mei, neshe blugi bleujandarm (de care io eram mandru pana peste poate). Asta micu’ ce respira greu, cand a vazut pocinogu’ a inceput sa tremure si sa planga mai dihai ca un apucat. Leo, ranjea ca un apucat peste gardu’ de metal, impanat cu muscate. Nenea, damil mie sa’l regulez si de nu ti’o placea sa’mi zici mie cutu. Nenea, dami’l mie sa’l duc in curte la 26 sa’i trag o mama de bataie la nesimtit, il cerea Leo.
Da ce ti’o facut baiatu’ mai Leo? N’o vrut sa plateasca inghetata, zise Leo. Si nici savarina de la Romanta, si nici semintele din piata.
Vazandu’l pe copil asa speriat, l’am alungat pe Leo. Am baut restu’ de bere si l’am dus pe copil pana la usa internatului de la 18. Dupa care m’am carat in Mehala.
Acu, stau stramb si cuget. Daca’l lasam pe mana lui Leo, mai ajungea ipochimenu’ ministru educatiei? Acu’ cica Leo ispaseste o condamnare prin Jermania, pentru jaf armat (gura lumii sloboda!!!).