Neştiuta poveste din spatele bucuriei de a face sport

„Eu  nu am familie. Mama mea m-a părăsit la Maternitatea Odobescu, imediat după naştere. De atunci şi până la 23 de ani am trăit în instituţii de stat care se ocupă de protecţia persoanelor cu handicap. Astăzi, am 37 de ani şi  îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns în grija fundaţiei Pentru Voi şi  că duc o viaţa normală”, ne-a explicat Nicoleta Nicolici,  una persoanele cu dizabilităţi intelectuale aflate în grija fundaţiei timişorene, care astăzi a venit să joace baschet la evenimentul organizat de municipalitate în faţa Primăriei Timişoara, în cadrul Săptămânii Mobilităţi. Dar povestea vieţii ei nu este nici pe departe atât de simplă, pe cât cu modestie o relatează cea care este un exemplu pentru toţi cei aflaţi în grija fundaţiei. Timp de 23 de ani viaţa Nicoletei a fost un calvar al mutărilor. Azi un orfelinat, mâine altă instituţie. Nu a ştiu niciodată cum este să ai căldura unei familii. A învăţat însă de mic copil cum este să dormi în cameră cu alte 30 de persoane, să primeşti mâncare cu porţia şi cum este să ai nu numai o toaletă la comun, ci un întreg dulap şi chiar hainele pe care le porţi.

„Nicoleta nu ar fi avut niciodată o dizabilitate, dacă nu ar fi fost abandonată. Dar pentru că niciodată nu a ştiut ce este înţelegerea, iubirea şi afecţiunea unei familii a ajuns în situaţia în care se află acum”, ne-a spus Nicoleta Ciocov, purtător de cuvânt al fundaţiei. Din fericire pentru Nicoleta, viaţa ei s-a schimbat radical la 23 de ani. Atunci cei de la PentruVoi au scos-o din  iadul pe care îl trăia.  „De 14 ani  stau într-o locuinţă protejată, muncesc de la  8 la 16.30 la Centrul Pentru Voi, îmi plătesc singură cheltuielie,  merg la cumpărături cu naşa mea”, a povestit Nicoleta.  Ceea ce poate semăna cu descrierea unei rutine, este pentru Nicoleta o mare realizare. I se citeşte bunătatea în ochi şi ca să nu mai rămână nicio urmă de îndoială,  că în lupta cu handicapul ei a câştigat de multă vreme, singurele ei dorinţe, după cum ne-a explicat, sunt să fie sănătaosă şi să aibă casa ei pe care să
o împartă cu colegii ei de la fundaţie. După ce şi-a spus şi această dorinţă s-a dus să joace baschet alături de ceilalţi prieteni ai săi, unii în scaun cu rotile, alţii învingători în lupta cu traumele psihice, dovedind încă o dată că pentru ei sportul şi bucuria de a simţi că sunt ca toţi ceilalţi este de nepreţuit.